Nici de data aceasta Întâi Mai n-a venit cu mare alai, de o Zi a Muncii într-o țară cu atåția șomeri și tot mai mulți concediați. Fără mare alai au venit cu cåteva zile mai devreme la București și „oficialii FMI“, cum le spun ziarele. N-au venit însă nici pe furiș, ci discret, așa cum le stă bine finanțiștilor, dar firesc, așa cum vii la prieteni (sau, mă rog, cunoștințe) vechi, la niște gazde unde ai deja poteca bătută de cåte daraveli sunt de descålcit laolaltă. Ce discută domniile lor cu dregătorii de tot felul ai Romåniei e lucru mare, se lucrează cu bani, cum scria cåndva pe la niște ghișee unde contribuabilului i se sugera să aștepte în liniște. Să stăm așadar și noi în liniște și să așteptăm ce-o fi.
Dar un drăcușor tot mi-a scos în față un ziar străvechi, unde am găsit un articol care poate se cam potrivește la ce-i acuma, poate nu. Ziarul „Viitorul“ (evident, liberal), din 27 ianuarie 1929, pagina întåi, titlul „Cămătăria internațională“, text nesemnat care se încheie, firește, cu îndemnul „Prin noi înșine“. Adică să ne descurcăm noi înșine în chestiune.
Dar ce se mai scrie. „Cămătarul stă la påndă, studiază victima, o transformă în debitor, apoi, cu o artă a la Shylock, o sugestionează că nu are cu ce plăti datoria, pånă o hotărăște să-și våndă avutul. Tot așa procedează și cămătăria în stil mare“. Cam dure afirmații. Dar să citim mai la vale, căci curajosul autor anonim exemplifica. În 1900, cămătăria internațională „simțise că trecem printr-o criză. După ce au pledat la compromiterea noastră pe piețele străine, pentru a stinge orice credit statului romån, după ce au semănat descurajarea și neîncrederea în forțele noastre naționale înlăuntrul țării, s-au prezentat și au cerut achitarea datoriei. Pentru neînsemnata sumă de 17 milioane lei, cåt reprezenta în 1900 deficitul statului romån, cămătarii internaționali din Pesta, Viena și Berlin voiau să pue måna pe Căile Ferate Romåne și Serviciul Maritim Romån“. La vremea articolului, în anul de grație 1920, la fel. „Cămătăria internațională vrea să pue måna pe Jugo-Slavia, Grecia și Cehoslovachia. (…) Și în acest scop, bineînțeles, caută să-și asigure concursul unei anumite prese“ (iată ce faimoasă tradiție are consacrata expresie a președintelui Iliescu!). „E lesne de înțeles acum rostul campaniei de excitare, denigrare și de (… – lipsesc cåteva cuvinte, ziarul meu e puțin zdrențuit aici) în timpul de față, căutånd să convingă opinia publică cum că totul merge prost, că nu putem face nimic prin noi înșine și în sfårșit că salvarea nu poate veni decåt de la… caritatea (!) de peste frontiere“. Și mai scrie în articol: „Se susține cu tărie și fără răgaz că singura salvare este să dăm străinilor petrolul, căile ferate, pădurile etc“. Articolul încheie, desigur, optimist: „Precum la 1900, cånd am trecut prin ceasuri grele, am învins și am scăpat de robie prin propriile noastre forțe, astfel vom izbuti și de astă dată prin noi înșine“.
La romåni, problemele cu debitorii se abat, ca și cutremurele, cam la cåteva decenii. De la 1900 încoace, a urmat cam același scenariu. Cu nuanțe de bună seamă. Altfel era să îndemni la „Prin noi înșine“ la 1900 sau 1920, altfel stau lucrurile la vremea globalizării și a integrării europene. Soluția cea mai la îndemånă, pentru unii, dar și cea mai păguboasă, pare a fi înstrăinarea bogățiilor naționale. „Anumită parte a presei“ e și ea prezentă la „datorie“. Dar „oficialii FMI“ nu mai sunt, vrem să credem, aceiași ca la 1900 și 1920. Ideea e cum stăm, totuși, cu „Prin noi înșine“. Corneliu Vlad
