Propulsat mai ales de către propagandiștii lui Dan „Felix” Voiculescu, care l-au cocoțat în poziția de europarlamentar, mediocrul actoraș Mircea Diaconu demonstrează clar că habar nu are ce la ce răspundere l-a obligat să se „înhame” electoratul care i-a ascultat „povestea”. De fapt, el dă dovadă că nici până în ziua de azi nu a priceput semnificațiile profunde ale celebrei replici pe care genialul Gheorghe Dinică i-a servit-o, cândva, în „Filantropica”: „Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană”. Iar asta pentru că „povestea” lui este de-a dreptul penibilă, iar într-o lume normală nu ar fi impresionat pe absolut nimeni.
Dar asta ar fi într-o lume normală, nu aici la noi, în țara Mioriței corcite cu șmecheritul „Mitică” dâmbovițean. În campania pentru europarlamentare, Diaconu s-a plimbat prin studiourile Antenei 3, s-a milogit peste tot unde a fost primit și lăsat să se văicărească, într-un mod aproape paranoic, despre faptul că toată lumea din jurul lui îl prigonește și îl persecută, tocmai pe el, cel mai corect și cel mai principial om de pe fața pământului. Ei bine, cum-necum, a reușit să-i impresioneze pe alegători. Alegători care l-au și trimis într-o poziție de înalt funcționar european despre care nu știu mare lucru nici ei, dar nici el însuși. Ignoranță pe care a scos-o la lumină chiar el însuși, cu gurița lui. Venit la sediul BEC, de unde urma să-și ridice mandatul de eurodeputat, Diaconu s-a umflat în pene și a declarat ziariștilor dispuși să se uite „în plombele ” lui că, de fapt, alegerea sa în Parlamentul European nu înseamnă mare lucru, că nu este o reușită. Ei bine, meștere, asta o știm și noi: nu este reușita matale ci a Antelelor care te-au gonflat exact ca pe o broască râioasă umflată printr-un pai înfipt în fund.
Dar să trecem peste asta. De fapt, actualul europarlamentar Mircea Diaconu recunoaște că adevărata reușită, marea reușită a vieții lui este legată, de fapt, de vremurile regimului comunist. Iar asta este cu atât mai interesant cu cât acel moment invocat de el, nu are nici o legătură cu cariera lui de actor ci cu cea de scriitor. Așadar, pentru Diaconu, cea mai mare realizare a vieții este un premiu al Uniunii Scriitorilor pe care l-a primit cândva, prin anul 1977. Însă, la fel ca acum, și atunci el a stat în umbra unui colos adevărat: scriitorul Marin Preda, premiat și el tot atunci. Sau, după cum s-a exprimat Diaconu însuși: „Păi demnitate mai mare ca asta ce să fie? Tocmai v-am spus o altă reușită a vieții mele și care e mult peste lucruri de tipul ăsta (alegerea în PE – n.red.) și mai și rămâne în istorie”. După această zicere cu „rămasul în istorie” Mircea Diaconu a început să „ciupească” coarda sensibilă, aproape rugându-ne să-i plângem de milă pentru greul „jug” la care s-a înhămat, plecând în străinătate. Un „jug” greu care-l „obligă” să primească un salariu de câteva mii de euro lunar: „Asta nu e o fericire. Nu e o reușită. Niște oameni m-au mandatat. Ca un fel de împingere, adică te obligă, îți pun în cârcă niște poveri”. Păi, nea maestre, dacă tot ți-au pus nărozii ăștia de alegători niște poveri „în cârcă”, i-a fă mătăluță bine și stai acasă, exact cum face Ecaterina „Abramburica” Andronescu, cea pe care șeful ei de partid a „convins-o” să-l lase dracu de Bruxelles, că are nevoie de ea aici pe malurile nămoloasei politichii dâmbovițene.
Dar pe de altă parte, Mircea Diaconu, care nici nu a apucat bine și-și intre în „pâinea europeană” și-a și avertizat alegătorii că nu este cazul să se bazeze prea mult pe el. Motiv pentru care le-a și zis-o direct, de la obraz, că funcția de deputat în PE oferă foarte puține instrumente de a-i mulțumi pe oamenii care l-au votat. Ceva mai târziu, când a fost întrebat dacă a regretat vreodată faptul că „a făcut pasul în politică”, Diaconu a răspuns că „nu poți să regreți nimic”. Păi cum să regreți ceva, măi nea meștere când, de-a lungul ultimilor ani, politica te-a scos din lâncezeala unei sub-mediocre cariere artistice, ți-a dat funcții și ranguri, unul mai fistichiu decât celălalt, și ți-a umplut buzunarele cu paralele la care, în mod normal, nu ai fi avut cum să visezi niciodată.
Apoi, Mircea Diaconu s-a făcut, parcă, frate cu ciobanul din Miorița și mai că n-a lăcrimat, fatalist: „Unde e soartă, nu poți regreta, nu te poți întoarce și nu poți negocia, așa a vrut soarta”. Ei, ar fi fost interesant ce ar ai fi avut de spus „histrionul european” dacă „soarta” l-ar fi trimis în temniță ca pe Corneliu Coposu, ori ca pe oricare alt deținut care și-a chinuit tinerețile prin pușcăriile politice. Întrebat despre absența sa de la ceremonia de joi de înmânare a certificatelor constatatoare a alegerii în PE, Diaconu a arătat încă odată cam câte parale dă el pe acestă alegere, și a a explicat că a fost la un spectacol la Timișoara, unde a fost un public minunat, care l-a aplaudat. În ultimele zile a apărut zvonul că ANI i-ar contesta valabilitatea mandatului său de europarlamentar. Chestionat în legătură cu acest aspect, Diaconu a explicat, cu aceeași incoerență de care a mai dat dovadă și cu alte ocazii: „ANI nu discută cu mine. Nici instituțional. Adresați-vă lor dacă aveți o problemă. Parcă era o contestație pe aici, că de asta nu am venit: e caraghios am fost vreo cinci care nu au venit, nu au putut veni. Numai eu sunt problema.” Spuneam că Diaconu nu a înțeles mare lucru din replica lui Dinică, din Filantropica. De fapt ceea ce nu a priceput el este îndemnul final: „Fii profesionist, ce dracu!”
