Fabricate în secolele XVII-XVIII în orașul italian Cremona, instrumentele muzicale create de Antonio Stradivari încă nu au fost egalate de nimeni. Vândute cu milioane de dolari și folosite de cei mai importanți violoniști din lume, viorile Stradivarius par să își datoreze succesul nu neapărat măiestriei tehnice a creatorului lor, cât unui amestec chimic unic cu care este tratat lemnul.
Antonio Stradivari s-a născut în orașul italian Cremona în anul 1644, într-una dintre cele mai vechi familii ale orașului, atestată documentar încă din 1188. Puține lucruri sunt cunoscute despre primii zece ani ai lui Antonio, dar se pare că a devenit ucenic în atelierul lutierului Nicolo Amati în jurul vârstei de 12 ani. Cea mai veche vioară confecționată de el datează din anul 1666, fiind semnată cu numele său și inscripția „Alumnus Nicolai Amati, faciebat anno 1666“. Până în anul 1680, Stradivari căpătase deja o reputație de bun lutier, iar în 1682 un bancher venețian a comandat un set complet de instrumente de la atelierul său, ca un cadou pentru regele James al II-lea al Angliei. Odată cu moartea maestrului Amati, cererea pentru instrumentele lui Stradivari a crescut semnificativ.
Perioada de început a carierei lui Antonio Stradivari este considerată inferioară ultimei părți a vieții sale. În această perioadă, o schimbare semnificativă a început să diferențieze noile viori Stradivarius de cele din primii ani: instrumentele au căpătat o culoare mai închisă, un fapt care, conform celor mai noi cercetări, ar putea fi responsabil pentru calitatea excepțională a sunetului produs. Perioada de aur a instrumentelor Stradivarius a durat doar 20 de ani, până în anul 1720, an după care poate fi observată o scădere ușoară în calitatea viorilor produse. Artizanul a murit în anul 1737, iar în toată viața a produs aproximativ 700 de viori, dintre care peste 500 încă mai există.
Un mister și mai multe teorii
Dincolo de măiestria artizanatului lui Stradivari, încă nu este cunoscut motivul exact pentru care viorile sale sunt atât de bune. Totuși există mai multe teorii care încearcă să explice sunetul unic al instrumentelor Stradivarius. Prima teorie, elaborată de echipa omului de știință american Henri Grissino-Mayer, expert în dendro-cronologie, știința care studiază patternurile de creștere ale inelelor anuale ale arborilor, spune că lemnul folosit de Antonio Stradivari ar avea o serie de caracteristici unice, datorate perioadei numite „Mica glaciațiune“. Între 1645 și 1715, temperaturile globale au scăzut, într-o perioadă de activitate solară mai redusă decât normalul. În această perioadă, ritmul de creștere al arborilor a încetinit, rezultând un set de inele de creștere mult mai dense decât cele întâlnite astăzi, explică Mayer într-un articol din revista „National Geographic“. Lemnul folosit de către lutierul italian provine, în cea mai mare parte, de la arbori care au crescut în această perioadă, iar natura extrem de compactă a materialului ar fi responsabilă pentru sunetul viorilor Stradivarius. Deși plauzibilă, teoria nu a putut fi confirmată până acum.
O altă teorie spune că lemnul folosit pentru unele componente ale viorii ar fi paltin de munte din nordul Croației, o zonă recunoscută pentru creșterea lentă și uniformă a inelelor arborilor. Lemnul de paltin de munte din această regiune era recunoscut în acea perioadă, fiind o marfă importantă pentru negustorii venețieni și este folosit și în prezent pentru producția de instrumente muzicale.
Omul de știință de origine maghiară Joseph Nagyvary pune sunetul special pe seama tratamentelor care au fost aplicate lemnului. În zona din nordul Italiei unde este situat și orașul Cremona, climatul umed impune metode speciale de conservare a obiectelor din lemn, care altfel ar avea o durată de viață foarte mică. Pe lângă problema umezelii, cariile de lemn sunt o altă problemă importantă. Multe dintre artefactele din lemn din perioada lui Stradivari au suferit foarte mult de pe urma acestui dăunător, dar, în mod spectaculos, instrumentele celebrului lutier nu au fost afectate deloc. În mod evident, asta indică utilizarea unui tratament insecticid artizanal pentru conservarea instrumentelor, spune Nagyvary într-un interviu publicat de revista „Scientific American“.
Conform cercetărilor făcute, lemnul a fost impregnat cu o substanță numită borax, care, pe lângă că este un insecticid foarte eficient, are și efectul secundar de a face lemnul și mai uniform, prin umplerea tuturor porilor. Boraxul ia naștere prin secarea prin uscarea lacurilor sărate, care sunt numite și lacuri de borax, de unde poate fi foarte ușor colectat. În afară de borax, în zona Cremonei oamenii foloseau diverse materiale pentru a proteja lemnul de umiditate și de mucegai. Printre aceste materiale se numără și o substanță secretată de pomii fructiferi primăvara, bogată în zahăr și de consistența unei rășini. Atunci când se usucă, această substanță are o consistență foarte dură, dar și ușor casantă.
Ultimul ingredient chimic adăugat, conform lui Nagyvary, este o pulbere cristalină extrem de fină, obținută fie din cristale de cuarț, fie din sticlă venețiană măcinată. Combinând aceste trei ingrediente, se obține un amestec care dă viorilor Stradivarius unicitatea de care se bucură. Procedeul a fost reprodus de omul de știință cu un grad destul de ridicat de acuratețe, el fiind la ora actuală unul dintre principalii producători de viori de înaltă calitate inspirate de Stradivarius.
Cel mai probabil, adevărul este undeva la mijloc. Niciuna dintre teoriile expuse mai sus nu reușește să explice întru totul de ce viorile Stradivarius sunt unice și de ce nimeni nu a reușit întru totul să îl reproducă.
