Zilele trecute, un interviu luat lui Oreste de Lucian Mândruță, în care Oreste, într-o manieră discretă și lipsită de prețiozități, a desfășurat o remarcabilă competență și acribie referindu-se la o zonă culturală delicată, de suflet, mi-a adus în minte momentul lansării acestuia, pe scena media, cu ani în urmă, alături de Mircea Badea și de contrastul de astăzi dintre cei doi. Și Oreste joacă un rol, în emisiunile sale tv, dar coordonatele sale sunt strident diferite de jocul de scenă al fostului său partener Mircea Badea. Lansați cândva împreună și în afaceri, acum vreo zece ani, încercând să pună de-o lovitură la Gherla, cu o fabrică de chibrituri, cei doi s-au ars la degete, pierzându-și banii și tocându-și nervii în malaxorul Justiției corupte pesediste. De la acel experiment nefericit pentru cei doi, Oreste a luat-o pe calea ezoteriei, iar Badea a rătăcit ce-a rătăcit până a intrat și el pe o turnantă ezoterică mai de șantan, a politichiei șamanice, dirijată la scenă deschisă de demonicii Saruman și Sauron, cei doi siniștri (adică de stânga) vrăjitori boșorogi îmbătrâniți în rele, komisarii politici Iliescu și Voiculescu. Badea a ajuns un fel de vedetă a pletorei de pițigăiați, truditori la sapă în haznaua media a mogulului ciocofonist, Felix-Mircea-etc, lumpen-securistul nemâncat (turna „ca să mănâncă și gura lui o pâine“, după cum se justifica chiar el).
Justiția română, cea care i-a falimentat pe Oreste și pe Mircea Badea, a fost totodată cea care de fapt l-a ocrotit ani de-a rândul pe pârâciosul Securității, Dan Voiculescu, „profesorul“ cu diplome cumpărate la tarabă, aghiotantul bulibașei Vissarionovici Iliescu, șeful de rețea al clanului ticăloșiților, fie ei cu „gulere albe“, fie de teapa golănasssilor ca Vîntu, tartore al clanurilor țigănești, după cum se laudă acesta în fața lui Ghiță, newcomer-ul de pe turnanta șmecherilor cu ambiții de miliardari.
Din postura de partener de duet cu Oreste, onestă, dar fără strălucirea scenei la nivel național, ca audiență, Badea a devenit guristul unui cor, nu de maici, ci de cobzari ai manelismului politic, dirijat de Ilici – cobzarul cu vată în nas, fostul lăutar de Oltenița, partenerul de duet al Varanului Voiculescu.
Badea, simulant obscen al inocenței, este de fapt un captiv al haremului roșu al magnaților desfrånați de teapa perversului „profesor“ Voiculescu, alături de o Bianca Drăgușanu și alte dame de același calibru, traficate pe micul ecran de patronul de lupanar media, bordel pe care l-a scos la produs pentru a-și face loc în politică cu partidulețul său care nu a obținut niciodată nimic în alegeri directe.
Voiculescu a intrat în Parlament pe ușa din dos, mizånd pe livrarea serviciilor trustului media, la pachet, ba PSD-ului, ba oricui a vrut să pună de-o Alianță ticăloșită la ceas de seară. În pachetul media, poponeț, la vårf, a stat ca o maimuțică, cu måinile acoperindu-și ochișorii, și „independentul“ Mircea Badea, imberbul cu figură de june turbulent, care „le spune pe bune“, cică.
Badea joacă însă, mimează, o stare a autenticității, pe fondul unei bufonerii, pretinzånd histrionic autonomia gesticulației și verbiajului său, în micul său show de divertisment diversionist de pe scena lui Felix.
Bufonerie à la Badea cu voie de la miliție
Și-a „cumpărat“ audiența vânzând o marfă – pretinsa autenticitate a reacțiilor sale față de actanții scenei politice – și jucånd un rol, deoarece flatulențele sale televiziuale reprezintă un rol, mai bine sau mai prost jucat, dar un rol – o imagine – care a confiscat buna-credință și s-a transformat într-un rol asemănător cumva rolului jucat de Vadim Tudor, ușor isteric, ușor țâfnos, un fel de buric al pământului, pe care românul de rånd l-a creditat, în limitele mediocrității generale.
Deși pe fond Badea nu este decåt un umil propagandist așezat pe un scaun, în fața unui bec – reflector, din recuzita de pe vremuri a lui Voiculescu, în care joacă, pe bani puțini, un spectacol singular în care se mai și crăcănează, imită, pălăvrăgește, se scălâmbăie, mai bagă un citat din Felix, sare de la una la alta, fără nicio noimă, turuind non-stop și pândind niște efecte ale unei improvizații studiate, în care îmbracă ba limbaj de smardoi, de șmecheros, ba stereotipuri ale „gåndirii“ aceluiași Felix, ocultate în forme „de stradă“, revenind apoi și la emisiunea pastorului evanghelist, pe post de analist al lui Gådea, alaturi de eternul „medic“ Ciuvică, alt „model“ de constanță și moralitate „autentică“.
Probabil că publicul inocent chiar crede că este posibil ca manifestările „artistice“ ale lui Badea, pantomima, măscările și clovneriile de Siminică, să facă parte dintr-un complex de convingeri intime bazate pe moralitate și pe o înaltă conștiință a interesului public. Pe fond, este însă vorba de interesele exclusive ale păpușarului Voiculescu, al cărui pupincurist preferat este micul măscărici ipocrit.
Impostura ca mod de existență caracterizează o bună parte dintre „actorii“ media, implicați pe față ori dosnic în combinațiile putrede ale politichiei, dar vocația de mim a lui Badea ridică bufoneria și histrionismul la nivelul unei adevărate arte interpretative. Rolul său de jalnic epigon brăzdat de tușe grotești coexistă însă cu un propagandism de un pragmatism feroce, vulgar, amoral și de cele mai multe ori aberant, manifestat plenar în scenetele sale moralizatoare penibile în care îi gâlgåie o ură feroce în gușa umplută cu semințe de alt gușat – Varanul Voiculescu.
O să-l cred pe Badea, în ce mă privește, cånd îl voi auzi „spunånd pe bune“, din rărunchi, ca un „smardoi autentic“ ce se pretinde el că ar fi: „Voiculescu este un sugiuc al lui Ilici, un exponent mizerabil al mafiei comuniste, al securiștilor care timp de decenii au distrus această țară, dar în același timp aveau tupeul să lanseze lozinci pentru cretini de genul «Nu ne vindem țara!», în timp ce mâinile le erau ocupate cu căratul averii acestei țări în conturile lor din Elveția. Acest personaj sinistru al societății românești postdecembriste nu este altceva decât un potlogar care toată viața s-a ridicat pe scara valorică turnând la Securitate și când a ajuns în vârf s-a pus pe furat. Viața sa este toată, de la cap la coadă, o impostură jenantă“.
Pånă una alta, rolul lui Badea are de asemenea mult mai multe în comun cu impostura, diversiunea, lipsa de cultură, atacul inept împotriva valorilor naționale, bășcălia și mojicia transformate în repere și mai ales într-un jenant mod de existență, toate într-un dispreț demonic față de proprii ascultători – așa mediocri cum sunt ei. Badea excelează în exprimarea oablă și naturală spre bucuria searbădă a agramaților și flecarilor, care abia se tårăsc ținåndu-se de virgulele dintre subiect și predicat, alimentånd neghiobia cu ștaif și aromă de cartier, care ar fi inspirat poate pe un Creangă, ce ar putut caracteriza hårjoneala mediatică a comis-voiajorului de vorbe din grădina de pitici ai lui Felix, prin formula „Dizertațiuni de-o șchioapă despre prostia omenească“.
Personalitatea micului pitic de grădină a lui Voiculescu poate fi sintetizată ca o formă de manifestare a tipologiei gregare, agresive, semianalfabetă care se identifică până la contopire cu parvenitismul, cu impostura, cu violența de manifestare și de limbaj, specifice liderului de lupanar, „profesorul“ Voiculescu, trădător și asupritor al propriului popor a cărui muncă și avere a fost traficată și jefuită de gașca sordidă a securistoizilor și activiștilor de pardid scoși din pulpana soioasă a lui Ilici. Ceva biștari din biznizul acestora mai cad și în punguța întinsă umil, din șpagat, de micul comediant Mircea Badea.George Roncea
