Președintele Americii s-a întålnit la o cină cu 17 lideri din „Noua Europă“, dar Romånia nu a participat. Nici Lech Walesa n-a găsit cu cale să discute cu Obama. Nici Dej sau Ceaușescu nu se duceau la prietenul mai mare de la Kremlin cånd simțeau că n-are rost ori nu e de bine. Ce mare lucru s-a pus la cale la cină, încă nu se știe. Liderul nr. 1 din Kosovo a fost omenit, și el, prin efracție, ca șef de stat.
Poteca Berlin-Chișinău e tot mai bătută, ca și poteca Moscova-Tiraspol. Germania și Rusia pregătesc o formulă pentru zona Transnistriei (de fapt pentru R. Moldova), iar Romånia este iarăși pe dinafară.
Romånia nu e buricul pămåntului nici măcar în partea sa de lume. Dar ca Statele Unite, Germania, Rusia, trei mari puteri, să-i nesocotească interesele sau măcar prezența cånd e vorba de chestiuni ce ne interesează nu e corect. E chiar preocupant. Poate fi chiar îngrijorător. Căci e vorba de lucruri cu impact direct și evident pentru securitatea statului romån. Se scrie și se vorbește parcă mai mult de la o vreme despre „supraviețuirea Romåniei“. Și nu e vorba doar de marasmul intern, ci și de situația noastră de azi, ca stat, în lume. Iar o astfel de abordare nu e una alarmistă, ci precaută.
Romånia a mai fost în asemenea situații istorice. Mai de curånd, în anii 1990, cånd la estul și la vestul frontierelor țării statele vecine, R. Moldova și Iugoslavia, ardeau în flăcările războiului. Una s-a spart, cealaltă e pe cale. Romånia a rămas totuși întreagă, chiar dacă nu era atunci nici în NATO, nici în UE. Președinții de atunci ai SUA nu declarau ca Obama, zilele trecute, la Varșovia, că „ne vom apăra reciproc“. Nu aveam „parteneriate strategice“ cu unii sau alții sau vreun aliat mai puternic pe-aproape sau mai departe. Și totuși, din ce părea a ne prinde ca un clește de foc, Romånia a ieșit nevătămată.
Acum, din nou. Nu mai avem războaie la graniță, dar conflictele nu s-au stins. Se lucrează febril la descålcirea lor. Nu suntem parte la aranjamentele ce se pregătesc. Probabil că Bucureștiul nu e consultat sau nici măcar informat în materie de către făcătorii de jocuri. Ce-i de făcut?
Din capul locului, trebuie spus că Romånia are poziție clară în cele două situații. Poziție conformă și cu interesul național, și cu legea internațională, și cu dreptatea, dacă se poate vorbi de așa ceva în relațiile între state. Într-o lume ideală sau cåt de cåt rezonabilă, cu o asemenea poziție am putea sta liniștiți. Ministrul de Externe de la București s-ar putea ocupa pe îndelete, cum de altfel o și face, de schemele sale de parvenire punånd chiar ministerul în slujba unui partid. Dar așa?
Poziția Romåniei este corectă, dar nu este îndeajuns, pentru că nu e proactivă. Șeful statului a făcut un gest îndreptățit, salutar și temerar că nu s-a dus în orice condiții la o întålnire pe fugă cu Obama. Chiar dacă prin aceasta vom avea alte bătăi de cap. Relațiile romåno-americane pot deveni mai delicate, cu tot Afganistanul, Kogălniceanul și Deveselul care ne solidarizează. O întålnire Obama-Băsescu promite să fie fixată la calendele grecești, deși n-ar fi stricat ca președintele Americii să fi poposit, măcar pentru cåteva ore, la București. Ce l-ar fi costat, cåteva ore de nesomn?
Nici relațiile ruso-romåne n-au șanse să se încălzească. Numai că președintele Obama nu pare interesat de Romånia. Nici de Europa de est, nici de Europa în general. În Polonia a vorbit mai ales cu gåndul la Tunisia și Egipt, nu la noii aliați europeni ai Americii, care sunt puși, și prin implantarea militară a SUA în zonă, într-o situație și mai dificilă cu Rusia.
Cu Germania, la fel. Cancelarul Merkel a catadicsit să deșănțeze pentru cåteva ore la București, însă doar în interes german. Ne-a dojenit că nu dăm datoriile la firme germane, dar n-a suflat un cuvințel despre încurcata datorie istorică a Reichului către Romånia. A comunicat laconic că are de gånd să facă ordine cu Transnistria, dar ne-a îndemnat să facem concesii în relațiile cu Chișinăul. Și parteneriat strategic cu Germania tot nu s-a făcut (oare la ce ne-ar ajuta, dacă din cel pe care-l avem cu America nu ne-alegem cu nimic grozav, ba dimpotrivă?). Doamna Merkel e un „cancelar de fier“ și dincolo de propriile granițe, nu doar un șef de guvern care își gospodărește tihnit țara puternică și prosperă.
Nu e deloc exagerat, deloc deplasat, să ne raportăm la Transnistria și Transilvania cånd se abordează cum se abordează problema Kosovo. Dacă am recunoaște Kosovo, måine același lucru s-ar întåmpla cu Transnistria, premierul Putin a avertizat-o clar. „Moldoveniștii“ de peste Prut viermuiesc iarăși agitat, căpetenii ale maghiarimii din Romånia se isterizează și bat de zor moneda pe Kosovo ca precedent pentru o autonomie a Transilvaniei sau cum i-or mai zice ei autonomiei și Transilvaniei.
Și toate acestea, într-un angrenaj european și mondial mai fluid. Euforia și destinderea de după războiul rece, cåt au fost ele, s-au cam risipit. UE și NATO, mai necoordonate, mai nesolidarizate și centrifugale, își pierd din coerență și eficacitate, America se dezinteresează de Europa, Rusia se activizează pe continent și dezvoltă relații speciale cu Germania și Franța. Pånă și grupul de la Visegrad reînvie într-o formulă militarmente penibilă, dar și destabilizatoare. Poziționarea Romåniei în acest relief mișcător și imprevizibil e și ea incertă. E în Alianță, dar nu are aliați la nevoie, e în Uniune, dar nu cum ar trebui. Cine e autist, noi sau dånșii? Corneliu Vlad
