La fel ca și în cazul cimpanzeilor sau al multora dintre societățile umane moderne, femelele de australopitec aveau tendința să își părăsească familiile în care s-au născut, pentru a se alătura altor grupuri, în timp ce masculii rămâneau aceiași „casnici“ fără speranță, potrivit unui studiu recent.
Potrivit AFP, în afara unor fosile și a unor unelte din piatră foarte rudimentare, până în zilele noastre au rezistat foarte puține urme lăsate de australopiteci, verișori îndepărtați ai omului modern, care au trăit în urmă cu 2,4-1,7 milioane de ani, iar din acest motiv este foarte dificil să se alcătuiască teorii viabile despre modul lor de viață.
Studiul a fost coordonat de Sandi Copeland, de la departamentul de evoluție umană din cadrul Institutului Max Plank din Germania, și a fost publicat în revista britanică „Nature“.
Printre alte vestigii, cele două specii de hominizi bipezi (Australopithecus africanus și Paranthropus robustus) care au trăit în peșterile din actualul Transvaal din Africa de Sud au lăsat în urma lor și câțiva dinți.
Cu ajutorul laserului și al spectrometrului de masă, analiza dinților unui mamifer le permite cercetătorilor să spună cu un mare grad de precizie dacă un individ s-a născut în locul în care a trăit sau unde a murit.
Fiecare tip de sol poate fi caracterizat într-adevăr prin variații la nivel atomic ale unui metal rar, stronțiu (stronțiu 87 și stronțiu 86). Acest cocktail special de izotopi de stronțiu se reflectă în hrana absorbită de mamifere, care se regăsește la rândul ei în urmele de stronțiu conținute de emailul dinților.
Și, pentru că stronțiul se fixează în emailul dinților înainte de vârsta adultă, fără a mai putea fi apoi modificat prin procese biologice, el reprezintă un indicator prețios pentru identificarea traseelor urmate de australopitecii sud-africani.
După ce au analizat 19 dinți de australopitec, savanții coordonați de Sandi Copeland au ajuns la concluzia că indivizii cei mai mari, probabil masculi, s-au hrănit în principal în apropiere de peșterile în care au trăit. În schimb, indivizii mai mici, probabil femele, s-au hrănit în afara acestor zone geologice, înainte de vârsta de opt ani.
Autorii studiului sugerează faptul că masculii de australopitec aveau un comportament sedentar, rămâneau în grupul lor natal (filopatrie) într-o zonă geografică având o suprafață de doar 30 de kilometri pătrați.
În schimb, femelele veneau din zone mai îndepărtate, deci din alte grupuri familiale, pentru a se alătura familiei masculilor, atunci când ele ajungeau la vârsta potrivită pentru a se reproduce (exogamie).
Această diferență de comportament, diferențiată pe sexe, se regăsește la cimpanzei, maimuțele bonobo și la multe dintre societățile umane. Asemănările se opresc probabil în acest punct. Australopitecul mascul nu avea canini cu mult mai dezvoltați decât cei ai femelelor, competiția dintre masculii din același grup fiind fără îndoială mai puțin intensă, în comparație cu nivelul competițional dintre masculii de cimpanzei și de gorile.
Autorii studiului consideră că „este puțin probabil să existe încă la ora actuală o structură socială asemănătoare celei a australopitecilor“, ale căror anatomie și ecologie erau foarte diferite de cele ale primatelor moderne.
