Convorbire cu acad. Alexandru Surdu, președintele Secției de Filozofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie
Se vorbește mult despre evoluția crizei ce pare parcă mereu mai imprevizibilă. Cum înțelege și explică un filosof actuala criză? Criza în genere reprezintă o etapă perturbatoare din desfășurarea unor procese, fenomene etc. De regulă, există mijloace de prevedere a unei crize, de ameliorare, de stopare, evitare etc. în cazurile în care procesele sau fenomenele afectate de criză sunt bine cunoscute de specialiști și, mai ales, atunci când se dorește ca aceștia să intervină. Există și literatură de specialitate pentru toate domeniile. Nu are rost să intrăm în amănunte. Aș da, totuși, un exemplu din medicină. Se consideră că intenția medicului care se pricepe, bineînțeles, este aceea de a vindeca pacientul. Se întâmplă însă, uneori, ca medicul, cum făceau unii hipocratici din antichitate până în zilele noastre, să studieze mai mult evoluția bolii, așteptând cu nerăbdare apariția crizelor. Boala a evoluat normal, își nota medicul, trecând peste toate fazele până la decesul pacientului.
Și la noi?
Situația de la noi, înainte și după 1990, dar mai ales după, a fost și a rămas de criză permanentă, de distrugere totală sau aproape totală, având în vedere că nu a mai rămas decât câte ceva de lichidat. Cu sau fără crize mondiale, așa cum au prevăzut economiștii chiar din Aula Academiei, și mă refer la Anghel Rugină, România a intrat, procesual, într-o stare normală de criză, adică de boală. Important acum nu este să ne vindecăm, ci să ne obișnuim cu bolile noastre, căci sfârșitul va fi oricum același.
S-a discutat despre necesitatea de schimbare a mentalității, dar, cum vede, s-a schimbat și nu în bine.
Schimbarea mentalității, dacă ținem la semnificația cuvintelor, nu se poate face, rămâne aceiași, doar manifestarea ei comportamentală diferă în funcție de împrejurări. Se arată sau nu se arată. Ca și boala, de altfel, că tot am pornit-o pe această cale. Uneori e bine să n-o mărturisești, alteori să te lauzi cu ea, s-o povestești, să dai amănunte și, firește, să te prefaci că asculți sfaturile altora. Ca individ sau chiar ca țară. Vin comisarii sau inspectorii internaționali și-ți ascultă văicăreala, dând îngăduitori din capete, de parcă ar fi atenți la ceea ce aud silabisindu-se pe limba lor, căci slugile se străduiesc să învețe limba stăpânilor, după care, invers, își dau ei cu părerea și ai noștri se fac că înțeleg total și le mulțumesc, cu gândul la chiolhanul pregătit din vreme pentru această împrejurare și mai ales la prospăturile pe gustul înălțimilor lor – pedo, homo sau heterofile. Cum se spune și în cartea aceea cu bolnavii care conduc lumea și bolnavii care se lasă conduși.
Maladii ale spiritului contemporan
Cu niște ani buni în urmă, C. Noica a scris despre cele șase maladii ale spiritului. Care credeți că sunt maladiile spiritului contemporan?
Bine ar fi, desigur, să existe numai șase boli ale spiritului și mai ales acelea de care vorbea Noica. Cert e că nimeni nu s-a văitat de bolile acelea, ceea ce înseamnă că ele nu sunt profitabile: pentru vreo sponsorizare acolo, vreo scutire de impozite sau vreo pensie. Negândind în felul acesta, Noica zicea că mai degrabă sunt boli profitabile ca atare. Refuzul generalului și complacerea în individual poate să aducă multe satisfacții, cum zice Poetul: „Vei pierde dorul de părinți/ și visul de luceferi“. Dacă spiritul contemporan suferă de vreo boală de genul acesta, ontologică sau gnoseologică, este greu de spus, iar maniera lui Noica, a bolilor perechi, care se anulează reciproc: refuzul generalului – absolutizarea generalului, sunt boli închipuite, ca și bolnavii închipuiți care le-ar revendica. Eu vorbeam undeva despre medicina mentis, o disciplină logico-filosofică a cărei menire ar fi aceea de a vindeca de bolile grave ale minții, afectată de „virusul“, ca să zic așa după moda computeriștilor (sic!), pe care l-am botezat pars pro toto. Când începi să prezinți partea în locul întregului, adică să faci generalizări pripite, să-i consideri, de exemplu, pe toți românii hoți sau mincinoși, cum zicea Epimenide despre cretani, fiindcă ți-a luat unul banii sau te-a păcălit, înseamnă că ai luat de undeva virusul și că, mai repede sau mai târziu, o să înceapă să-ți pută, vorba lui Nietzsche, tot ce este românesc. Dar, mult mai gravă este situația în care mase întregi de oameni, cu români și chiar cu „alte naționalități“, încep să-și folosească din cele trei facultăți ale gândirii (intelectul, rațiunea și speculațiunea) numai una și, bântuiți de virus, să gândească totul prin aceasta. Este ca și cum cineva ar vedea totul în roșu și chiar ar defila cu steagul roșu, cum au făcut-o atâția până mai ieri. Când este vorba de ochii minții, boala e mai gravă și devine molipsitoare, epidemică.
C. Noica făcea adesea distincția între intelect și rațiune și o folosea chiar în testele sale de verificare a capacității de gândire filosofică a tinerilor. Voia să sugereze prin aceasta și vreo anumită stare patologică?
În mod evident. Doar atât că el făcea de regulă abstracție de speculațiune, poate și pentru faptul că Immanuel Kant vorbea numai despre „rațiunea speculativă“. Există persoane foarte inteligente care nu prea sunt raționale și se dă exemplul lui Napoleon Bonaparte; altele sunt extrem de raționale, ca Savonarola sau Calvin, dar nu sunt inteligente, iar unele speculative, ca G. W. F. Hegel, care nu stătea prea bine nici cu intelectul, nici cu rațiunea.
Mai explicit?
Pe planul abstract al gândirii, facultățile acestea au fost studiate separat, căci sunt dotate cu forme diferite și sunt exprimabile în limbaje diferite. Intelectul se bazează pe funcții, relații și operații care sunt exprimabile în limbajul simbolic; rațiunea se referă la noțiuni, judecăți și raționamente, care se exprimă prin limbajul verbal, iar speculațiunea cuprinde categorii, raporturi inter-categoriale și scheme dialectico-speculative, exprimate în limbaje categorial – filosofice. Maladia care bântuie în lumea contemporană, mai ales europeană, nord-americană, cu ramificații internaționale, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, este intelectualismul exercitat în dauna raționalismului și a speculavismului. Aceasta înseamnă prioritatea acordată științelor exacte, în dauna moralei și a credinței. Și, mai ales, prioritatea tehnicii în dauna culturii. Spenglerian vorbind, ne-am găsi în faza de civilizație aculturală, imorală și ateistă, care precede un sfârșit de epocă aproape clasic. Dar cine are timpul să creadă așa ceva, mai ales că la noi, dimpotrivă, a fost distrusă toată tehnica, iar științele în genere, ca și învățământul, sunt la pământ.
Acestea fiind condițiile, credeți că e posibil ca această situație să se poate îndrepta și în ce fel?
Principial, da, făcând apel la medicina minții, adică la logică și la filosofie, printr-o educație corespunzătoare, prin stimularea gândirii raționale și speculative. Practic însă este mai greu, căci plutește în aer amenințarea dușmanilor culturii, care umblă să închidă școlile filosofice, cum au făcut-o la sfârșitul culturii grecești strămoșii acestor cavaleri ai apocalipsei.
