In prezenta ei, barbatii se simt mici si la propriu si la figurat, nu neaparat din cauza staturii impunatoare care i-a atras titlul de -femeia cu cele mai lungi picioare din Romania-. Pe langa acest aspect, Roxana Ciuhulescu a dat piept cu multe activitati pe care multi barbati nu le-ar -gusta- nici in ruptul capului. Evident ca aici nu ne gandim la aparitiile pe podiumurile de moda sau la pictorialul din -Playboy-, ci la nenumaratele provocari la adrenalina carora Roxana le-a dat curs, fie ca a fost vorba de scufundari, box la Local Kombat sau rolul de copilot in raliurile Romaniei. Mai mult, pe langa prezentarea emisiunii -Pro Motor-, Roxana a intrat si in film, dand viata personajului Ramona Ghita din serialul -Baieti buni-. Ei bine, in cursul zilei de joi, Roxana a avut de infruntat o noua provocare, de aceasta data pe linie strict profesionala, fiind psiholog de serviciu la sectia de chirurgie a Spitalului de Urgenta Bucuresti.
– Ai fost vreodata internata in spital si ai simtit nevoia sa vorbesti cu un psiholog?
– Da, atunci cand am fost nevoita sa renunt la handbal din cauza unui accident la picior. Am avut piciorul in gips o luna si jumatate si am simtit dintr-o data ca nu mai am nici un viitor si ca totul in jurul meu, in sufletul meu si in planurile mele, s-a prabusit. Eram mai daramata ca niciodata, iar atunci chiar aveam mare nevoie de un psiholog, pentru ca handbalul era viata mea si intr-o secunda trebuia sa-mi construiesc o alta lume cu alte teluri. Mi-a fost foarte greu!
– Cum ti s-a parut ziua petrecuta in Spitalul de Urgenta, nu ca pacient, ci ca psiholog?
– Dificila, pentru ca am vazut multe cazuri, iar toate erau destul de grave. Am stat de vorba cu cei mai multi dintre ei si am incercat sa le arat partea plina a paharului. Atunci cand suntem bolnavi, indiferent de suferinta pe care o avem, cu totii avem moralul scazut, iar atunci avem nevoie de prieteni. Joi, am incercat sa ma apropii de pacienti mai mult in calitate de prieten decat de psiholog, pentru ca nu am experienta. Sunt inca invatacel.
– Crezi ca meseria de psiholog ti se potriveste?
– Nu chiar, dar sigur imi foloseste.
– Cum te-au -tratat- bolnavii?
– S-au uitat putin crucis la mine. Probabil au crezut ca e un soi de farsa. Cei mai multi dintre ei ma stiau de la televizor si automat le-am trezit sentimente de suspiciune. Dupa ce le-am explicat despre ce este vorba, au fost foarte comunicativi.
– Crezi ca si-a atins scopul prezenta ta la Spitalul de Urgenta? Crezi ca le-ai fost de ajutor bolnavilor?
– Cu totii au nevoie de psihoterapie si intr-o singura sedinta nu vezi vreun mare rezultat. Nu poti sa faci primavara cu o floare. Si cum am mai spus, eu sunt inca la inceput, iar pana la rezultate este un drum lung, dar macar i-am facut sa zambeasca si sa fie mai optimisti. Sunt foarte mandra de acest lucru.
– Ai inceput direct cu o -tura de noapte-…
– Asa mi-am propus, dar sincer nu am rezistat pana noaptea. Am plecat mult mai devreme. Recunosc ca m-a impresionat foarte mult ce am vazut acolo si, in acelasi timp, experienta asta m-a epuizat.
– Care este concluzia acestui -botez-, vei profesa sau nu ca psiholog?
– Nu cred, pentru moment, dar practica tot voi face in spital. Adica voi invata in continuare. In plus, trebuie sa spun ca in televiziune ma simt foarte bine…
– Ce vei face vara asta? Unde iti vei petrece concediul?
– Voi merge la fratele meu, in Italia. Ne-am propus, ca si anul trecut, sa mergem la Sicilia.
– Ce lucruri ai vrea sa faci anul acesta? Ma refer la cele pe care nu le-ai putut face pana acum.
– Sa sar cu parasuta.
– Daca ar fi sa alegi intre o cursa cu o supermasina, o -partida- de bungee-jumping si o vacanta intr-un loc exotic, spre ce ai opta?
– Daca m-as indragosti, as alege cu siguranta o vacanta intr-un loc pe cat se poate de exotic. In rest, ma simt in elementul meu intr-o cursa cu supermasini…
