Pretutindeni, in lume, dispar satele, taranii. Asezarile lor devin ogoare, antrepozite sau orase, dar mai ales, la noi cel putin, paraginituri. Taranii ori ajung agricultori sau fermieri, ori, in Romania oricum, cei mai multi isi iau lumea in cap, unde-or gasi de munca. Ce putem schimba? Sau, macar, ce putem pastra? Mai nimic. Putem pastra amintirea satului traditional romanesc, cel care a adapostit, cat a putut, o cultura populara cu radacini adanci si un fel de a fi national mandru de aratat, cu bunele si rele sale.
Cand a implinit varsta de 90 de ani, Mircea Malita spunea ca fiecare om trebuie sa-si aiba un spatiu al lui, numai al lui, fie acest locsor oricat de mic. Iar cand acest spatiu, care e geografic dar si spiritual, este al unui scriitor, el isi va cinsti, prin ce marturiseste, locul de obarsie. “E o placere enorma – scria, cu ani in urma, o eleva de la o scoala de tara – sa privesti, sa te simti in mijlocul satului ca intr-o casa parinteasca, sa uiti ce e rau si sa te uiti pe calea binelui”. Iar acea fetita de la tara, din “a VI-a”, a anuntat mesajul literar al scriitoarei care va ajunge mai tarziu. Pe inteles spus, un text care a fost compunere scolareasca e pus acum prefata de carte a unui prozator in toata puterea cuvantului.
Lumea, asa cum se incapataneaza sa o vada prozatorul Cristina Cretu, este frumosul, dar si binele (“Fa bine, sa gasesti bine”, zice o batrana din sat). Scrisul este, si el, comunicare cu o lume cu oameni buni, dar si de tot felul. Insa, in acelasi timp, si terapie sufleteasca, leac sau macar alinare pentru necazurile si napastele ce dau peste om. Satul prozatoarei are multa duiosie, dar e si sat aspru, cu destine si fapte incrancenate.
In cartea de proze scurte “Temple de trei zile”, Cristina Cretu ”da sama” doar despre ce a trait, a vazut ori i s-a povestit. Nu-si pune la cazne inspiratia, caci, la urma urmei, nu e viata mai bogata si mai plina de toate cate sunt si pot sa fie decat orice povesti cu cai verzi pe pereti? Este “lumea satului unde am copilarit”, zice ea neted, cum ar fi spus Eminescu. Neteda este si exprimarea prozatoarei; ea nu se pierde in metafore, ci povesteste cat mai firesc viata, asa cum e ea, fara inflorituri si e de crezut totul, pentru ca te cucereste si te supune sinceritatea, adevarul spuselor. Zgarcita in metafore, aceasta proza. Dar si cand apare cate una, strafulgera pagina: “Am plecat spre un alt camin, fata-n fata cu altul, ca doua oglinzi paralele, care ne furau tineretea”. Sau: “Intre noi hotarul lumilor se deschisese putin cate putin, cu un scartait usor de usa veche, fara sa-mi dau seama, fara sa-mi dau seama”. Sau: “Cand canta la acordeon, omul asta era numai maini. Fiind lungi, parca-i dansau degetele, veneau de undeva de sus, te acaparau”. Sau: “Totul parea incremenit in timp, iar batrana fusese lasata acolo ca o dovada vie ca timpul e numai o iluzie”. Iar inaintea tuturor (daca e ingaduita aici ierarhizare), metafora de titlu a cartii prin care numeste corturile pentru nuntile taranesti, cu stalpii imbracati in papura iar peretii cu macate tesute, “temple de trei zile, in cinstea bucuriei”.
Satul acesti carti este satul postbelic din Marea Campie Romana, cel de dinainte de a fi a inceput sa-l spulbere de pe fata pamantului mai intai furia colectivizarii, apoi perversitatea de tip Bon pour l’Orient a modernizarii, iar mai nou si a mondializarii. Un sat care seamana si nu seamana cu satele lui Zaharia Stancu, Marin Preda, Marin Sorescu si atatia altii, aici nenumiti. Si cartea Cristinei Cretu, tot “o felie de viata”, cum se cheama o amintire povestita de ea, este. Din viata unei lumi aproape disparuta.
