Convorbire cu acad. Dinu Giurescu
Peste puțin timp o să apară volumul IX din tratatul de "Istorie a românilor" pe care l-ați coordonat și, în bună măsură, l-ați elaborat. E o amplă sinteză a evenimentelor petrecute între 1940-1947, în peste 800 de pagini, la care se adaugă anexele. E un eveniment inedit deoarece, până acum, s-au scris destul de multe studii din cele mai diferite puncte de vedere, dar nu a fost elaborată nici o sinteză.
– E prima sinteză și, în același timp, o analiză a acestor ani. Cum ați spus, s-a scris mult, dar mai ales cu "țintă" sau cu diferite sentimente sau resentimente politice. De aceea era nevoie de o sinteză care să trateze evenimentele cât mai aproape de documente. Desigur, vor apărea și alte informații, dar tratatul oferă o bază de pornire pentru tot ce se va scrie despre România în cel de-al doilea război mondial.
– Am fost coordonatorul volumului, a trebuit să gândesc structura și conținutul și am scris cam 60% din text.
– Cum ați caracteriza această perioadă de o importanță crucială pentru istoria noastră contemporană?
– În acești ani, țara s-a aflat cu spatele la zid, nu prea a avut de ales, trebuia să reacționeze la evenimente, fie la cele militare și la balanța de forțe din 1940-1945, fie la înțelegerile dintre trei mari aliați – Uniunea Sovietică, SUA și Anglia – privind Europa postbelică. Nici un moment factorii de decizie din România nu au avut libertate de mișcare, trebuind să găsească soluții într-un cadru general hotărât de alții. De aceea am spus că țara se afla cu spatele la zid, într-o situație limită în care trebuia să facă ceva ca să supraviețuiască.
– În aceste condiții, care au fost cele mai dramatice momente?
– Un prim moment a fost septembrie 1940, când după cedarea unei treimi din teritorii și populație și vacumul politic lăsat de plecarea lui Carol al II-lea, țara era în cumpănă, nu se știa ce se va întâmpla. A venit formula de tranziție a generalului Antonescu, investit legal și de Carol al II-lea și de Mihai I, un regim cu ajutorul legionarilor, partidul persecutat și proscris până atunci. Al doilea moment a fost ianuarie 1941, când legionarii au vrut să pună mâna complet pe putere și generalul Antonescu s-a opus și i-a eliminat de tot. A urmat intrarea în război alături de Reich. Am intrat alături de Reich contra Uniunii Sovietice, ca să eliberăm Basarabia și nordul Bucovinei anexate cu un an în urmă. Odată intrată în această mașinărie nu s-a mai putut da înapoi; odată atins Nistrul, trebuia să mergem înainte. Sunt tot felul de teorii, dar trebuie spus că acțiunea României dincolo de Nistru era de neevitat. De evitat erau poate proporțiile acestei acțiuni. Alt moment a fost august 1944, după ce mareșalul Antonescu nu a răspuns ofertei de armistițiu făcută de Moscova. Aici este drama cea mare a mareșalului. Soluția a fost găsită, cum se știe, cu răsturnarea de la 23 august. Apoi a venit momentul dramatic când ne-am închipuit că, odată cu pacea, se va restabili o democrație de tip occidental.
Un fel de idealism…
În realitate, cei mari deciseseră, încă de la Teheran, 1 decembrie 1943, că toată Europa de est și sud-est să intre în zona de operațiuni a Armatei Roșii, în timp ce zona de vest să facă parte din zona de operațiuni anglo-americană. Conferințele de la Ialta și Postdan nu au făcut decât să emită comunicate din care fiecare semnatar a înțeles ce a vrut. Rezultatul a fost că, în august 1946, premierul P. Groza, într-o lungă convorbire cu reprezentatul politic american, a spus că: în țările în care se află armata anglo-americană, alegeri libere și nefalsificate se vor ține conform concepției pe care anglo-americanii o au despre democrație. În țările ocupate de Armata Roșie, alegerile se vor ține conform înțelesului dat de Moscova cuvintelor "libere și nefalsificate".
A urmat ceea ce mulți o știm…
Rezultatele au fost preprogramate și am găsit și documentele oficiale ale Partidului Comunist în care procentul de 80-90% fusese stabilit încă din ianuarie 1946.
– Pe atunci erați student… În ce constă drama propriu-zisă?
– Pentru că între ceea ce își închipuiau oamenii politici din România, atașați sistemului vestic, și realitate era o prăpastie.
– A fost un destin?
– Să nu zicem așa, a fost un drum al țării determinat de situarea României în această parte a Europei și de evoluția raporturilor între cei mari, care nu au îngăduit României alt drum.
– Care au fost dificultățile cu care v-ați confruntat la elaborarea acestui volum?
Sunt diferențe de redactare, de stil, nu s-a respectat întotdeauna numărul de pagini și, mai mult, cu două săptămâni înainte de predare, unul dintre colaboratori m-a anunțat că nu mai scrie. Era vorba de capitolul despre România după august 1944.
– Vă simțiți vulnerabil cu gândul la posibile critici?
– Nu. Ceea ce am scris, am scris pe baza documentelor examinate critic.
– Ce proiecte aveți de viitor?
Mă gândesc la un compendiu despre regimul comunist, începând cu decembrie 1947, proclamarea Republicii Populare România, și până în decembrie 1989. O istorie trăită, dar și bazată pe documente. Aici e o cursă cu timpul și poate voi solicita și pe unii tineri. Vreau să scriu fără resentimente, sine ira et studio.
– Se poate? Vă întreb fiindcă observăm că cei care se apleacă asupra acestor ani o fac cu o anume părtinire, de o parte sau alta. Ca să spun așa, s-a scris și cu ură și cu părtinire.
– Se poate, dacă reușești să te detașezi, tu în primul rând, de propriile trăiri. Am predat editorului un volum de "Memorii", care se opresc la revoluția din Decembrie. Eram adolescent când România era o țară europeană, aveam 18 ani când a venit guvernul Groza, 21 de ani când s-a proclamat Republica Populară Română și aveam 63 de ani când a căzut regimul Ceaușescu.
– Cum interpretați, ca istoric, perioada actuală?
– Ne trebuie timp. Suntem într-o nesfârșită tranziție în care oamenii care conduc și sunt implicați, cei care au astăzi de la 45-50 de ani în sus, sunt rezultatul experimentului comunist, "oamenii noi". Nu știu în ce măsură tinerii de azi mai au sentimentul patriei, pentru că este o acțiune deliberată ca să nu se mai vorbească de patrie și istoria neamului.
– Să revenim la Tratatul de Istorie a Românilor, unul dintre programele fundamentale ale Academiei Române. Ce sentiment aveți privind în urmă?
– E un sentiment de satisfacție că volumul apare sub egida Academiei Române, a Secției de Științe Istorice și Arheologie. Și, în ciuda unora care consideră că, așa cum învață o zicală, strugurii sunt acri fiindcă nu ajung la ei, Academia Română rămâne forul științific de consacrare în toate domeniile, inclusiv în cel al istoriei. E un sentiment de satisfacție și pentru că am putut să contribui și cu acest volum la realizările Academiei Române, al cărui membru titular sunt.
