Un apel disperat, intitulat „Faceți ceva – murim în fiecare zi câte un pic, și pe nimeni nu interesează?“ și provenit de la membrii comunității românești aflate în afara granițelor, pe teritoriul ocupat de maghiari, ne-a parvenit la redacție. Materialul se deschide cu un motto, un citat din scrisoarea dramatică a unui român din Ungaria, apărută în ziarul „Universul“ din 13 decembrie 1933, care suna astfel: „Faceți ceva, cât de puțin pentru noi că suntem mulți și necăjiți. Și aici unde-s stăpâni peste noi, îs mai răi cu noi ca omul cu câinele ce nu-i trebuie…“.
Premonitoriu, apelul din 1933, publicat de „Universul“, dezvăluia lucrarea perversă de asimilare sălbatică a minoritarilor români desfășurată de autoritățile maghiare. În timp ce minoritatea maghiară din România taie și spânzură la noi în țară, deși mai bine de jumătate dintre ungurii din România nici măcar nu sunt unguri, ci țigani maghiarizați și secui, un neam complet diferit și ca limbă, și ca etnie de unguri, minoritatea românească aflată prin forța împrejurărilor în granițele unui stat dominat de șovinism este măcinată zi de zi, statistica arătând cum de la un recensământ la altul românii practic dispar, de parcă i-a înghițit pământul hunic.
În Apelul românilor din Ungaria sosit la redacție se afirmă: „De 12 ani, redusa comunitate românească din Ungaria se luptă cu o racilă frumos ambalată. Pe ambalaj scrie autonomie culturală, în pachet se află Autoguvernarea pe țară a Românilor din Ungaria – AȚRU (un nume inept, ca și organizația în sine, fără niciun sens denotativ sau conotativ în limba română). AȚRU este aleasă din patru în patru ani. Democratic. Legal. Are comisii de lucru, președinte și vicepreședinte, are un Centru de documentare și un oficios. La AȚRU sunt cei mai români din Ungaria, aleșii, reprezentanții, fruntea. Ei își țin ședințele în ungurește (!!? – n.n.).
Nu au un program și nici țeluri clare. Un scop totuși există: cheltuirea unor fonduri pe lucruri inutile, care nu au nicio treabă cu prezervarea limbii și a identității. Bifarea. Monitorizarea. Taxonomia nimicului. Se înființează și se finanțează, prin tot felul de coclauri, grupe de școlari care învață să citească românește. Dă bine la reclamă!
„Comunitatea noastră deja a murit și la moartea ei au asistat statul Maghiar și statul Român“
Între timp, cele 10 școli așa-zise românești, care au rezistat până azi, nu mai au nici bani, nici elevi. Dascălii care vor să facă câte ceva se izbesc de obtuzitatea sistemului și de faptul că nimeni nu le coordonează activitatea. Totul e formal. O vitrină uriașă, un spectacol prost. Oamenii sunt dezorientați, s-au săturat de noi toți cei care încercăm să le spunem că merită să-și mențină identitatea, să vorbească limba, să fie români. Suntem niște caraghioși, niște lunatici! Dar pe noi ne plătește statul în care trăim ca să fim români: profesori și ziariști. Câțiva! Trăim în primul rând fiindcă știm românește. Deși nu ne controlează nimeni cum vorbim. Numai propria noastră conștiință. România ne încurajează să cerem reprezentanță în Parlamentul ungar și cetățenie română… și nu vrea să vadă că nu semănăm deloc cu vajnica minoritate maghiară din România. Ungaria aruncă în mijlocul haitei care suntem fondurile ce ni se cuvin (în ultimul timp, nici pe alea) și se spală pe mâini. Europa… Să fim serioși! Cine să se mai zbată pentru opt mii de români de la periferie, pe jumătate asimilați, care le amintesc tuturor că acum o sută de ani Europa avea altă croială?“.
Pe vremea când Europa avea altă croială, lucrurile au stat în felul următor:
La 13 iunie 1919, Consiliul Suprem al Antantei va accepta noua frontieră româno-maghiară, trasată pe teren ca urmare a activității unei comisii interaliate formate din specialiști englezi, americani, francezi și italieni. Această linie de frontieră a fost adusă la cunoștința Guvernului României prin nota din 12 octombrie 1919. În trasarea frontierei de stat dintre România și Ungaria s-a urmărit respectarea principiului etnic, principiu care a stat la baza apariției noilor realități statale de după Primul Război Mondial, în condițiile prăbușirii Imperiului Austro-Ungar.
Cu toate acestea, mozaicurile etnice regionale au făcut extrem de dificilă operațiunea de trasare a frontierelor potrivit principiului etnic. Lucrurile au fost și mai complicate în privința localităților multietnice, care reprezintă o realitate specifică a zonei actualei frontiere, fie că este vorba de localități din România sau de localități din Ungaria.
Așa se face că o serie de localități cu populație maghiară au rămas pe teritoriul României, iar localități cu populație românească au rămas pe cel al Ungariei. Acest fenomen este caracteristic pentru județele Satu Mare și Bihor.
Astăzi croiala europeană este folosită de unguri în mod ipocrit, afirmând pentru vitrina europeană una și acționând cu totul pe dos. Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene și Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței, precum și Comitetul Națiunilor Unite împotriva Torturii au tot atenționat Ungaria de ani buni cu privire la politica de stat ce privează minoritățile de drepturi, lent, dar constant. S-au înmulțit rapoartele cu privire la „rele tratamente și discriminare împotriva persoanelor aparținând minorităților naționale de către poliție și s-a recomandat statului consolidarea eforturilor de combatere a discriminării împotriva persoanelor aparținând minorităților naționale și de către funcționari însărcinați tocmai cu aplicarea legii“.
Și Raportul de țară al ECRI din 2008 a remarcat o creștere accentuată a rasismului în discursul public și politic și o tendință îngrijorătoare de creștere a vizibilității și a poziției publice a organizațiilor paramilitare și radicale de tip Garda Maghiară (Magyar Garda).
Românii, decimați progresiv
Eva Iova, colegă de-a noastră din presă, româncă din Ungaria și director al publicației „Foaia Românească“, a atras atenția că în toamna lui 2011 va avea loc un recensământ în Ungaria și că există posibilitatea ca, din cauza recenzorilor sau a formularelor de chestionare, mulți români din Ungaria să nu își declare etnia. Ea a oferit ca exemplu precedentul recensământ, din 2001, explicând că atunci, din diverse motive legate de organizare, rezultatele au indicat existența a 5.000 de români și a doar 30 de ortodocși, în realitate în Ungaria fiind 15.000 de români. Recensământul este cu atât mai important cu cât, potrivit Evei Iova, începând din 2013 finanțarea organizațiilor, inclusiv a celor de români, se va face pe baza rezultatelor de la recensământ.
În urmă cu 20 de ani, conform datelor oficiale ale recensământului din 1990, în Ungaria se aflau circa 10.740 de etnici români, ei constituind a cincea minoritate și reprezentând 0,7 la sută din totalul populației. Vicariatul Bisericii ortodoxe din Ungaria estima însă numărul românilor la acea vreme ca fiind cel puțin dublu față de statistica oficială, respectiv se aflau în evidențele Bisericii ortodoxe un număr de 20-25 de mii de români ortodocși. În 1960, în timpul comunismului, oficial, se înregistrau 12.326 de etnici români. Din orice unghi am privi statistica, reiese un adevăr dramatic: numărul românilor scade constant în Ungaria, ca și când o boală misterioasă îi decimează de la an la an. Ori minoritatea română din Ungaria este pe cale de dispariție pentru că românii în mod special sunt mai vulnerabili diferitelor forme de asimilare utilizate de către autoritățile de la Budapesta, ori pierderea conștiinței identitar-etnice românești este un fel de boală endemică ce va duce în următorii ani la curățirea etnică a Ungariei de „neamurile inferioare“, cum îi numesc maghiarii pe români. Iar în acest interval, „neamurile superioare“, crescute cu carne macră de sub șaua calului, venite din pusta Asiei, devin șefi peste români chiar în România, că nu degeaba Ion Iliescu a fondat UDMR-ul alături de Domokos Ghezo, în 25 decembrie 1989, când Ceaușescu era cald încă…
George Roncea
