Convorbire cu dr. Anneli Ute Gabanyi
Politolog – Berlin
Născută în România, cu studii universitare în Cluj, Clermont-Ferrand, MŸnchen, la universitatea din Southern California și doctoratul la Hamburg, Anneli Ute Gabanyi este una dintre cele mai avizate cercetătoare ale istoriei recente a României. Timp de treizeci de ani a fost cercetător și apoi șef al secției române a Institutului de cercetări a postului de radio Europa Liberă și cercetător la institute germane specializate în studierea Europei de Sud-Est. Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc în peste 200 de studii și zece cărți, dintre care "Revoluția neterminată", "Literatură și politică" și "Cultul lui Ceaușescu" au apărut și în limba română.
– Ați fost distinsă cu diploma "Meritul academic" a Academiei Române. Ce semnificație are această distincție pentru Dvs.?
– Sunt foarte impresionată, deoarece pentru mine Academia Română reprezintă instituția care, trecând peste toate intemperiile istoriei, a fost cea mai consecventă și cred cea mai eficientă în păstrarea limbii, literaturii, istoriei și tradițiilor României. Am considerat o firească datorie pentru mine să fac ceva pentru păstrarea valorilor pe care le-am deprins în această țară. Cum sunt dintr-o familie de sași, cultura și limba română, pe lângă cea germană, face parte din dubla mea identitate etnică. România reprezintă pentru mine un fel de poartă către o altă lume, către romanitate, către Europa completă. La postul de radio Europa Liberă, ca și în contextul academic și publicistic german, am fost o luptătoare pentru a impune adevărul despre România atât în ceea ce privește aspectele politice de actualitate, cât și istoria ei recentă.
Istoria este știința care are o muză, Clio, cred foarte importantă pentru istoria recentă, pentru că, dincolo de ce se publică, mai sunt și paliere ascunse ale realității.
E bine că amintiți de aceste paliere, fiindcă, în toată cariera mea, am avut, în proporție de 95%, surse publicate, deschise, restul de 5% fiind bazate pe diferite convorbiri. A fost o responsabilitate foarte mare, dar și un îndemn, fiind vorba de istoria care se făcea din mers și care se cerea cristalizată într-o interpretare corespunzătoare adevărului spre care tindeam, fără să știu întotdeauna dacă am dreptate. Ani la rând am fost prima care trebuia să sesizeze și să analizeze vectorii evoluției politice, ades ascunse în spatele unor aparențe. Pentru asta e nevoie de mult studiu, de capacitate de analiză și sinteză și de un fel de intuiție… de Clio. Mai este nevoie și de curaj să susții adevărul descoperit, chiar dacă e în contradicție cu cei care urmează anumite "directive" și curente politice. Vedeți, aceasta este problema în istoria recentă: sunt analiști care spun ceea ce trebuie și își schimbă părerea în funcție de comanda politică și sunt alții care spun ceea ce au constatat, recunoscând că pot greși. Modelul meu îl reprezintă pastorul săsesc din secolul XIX, Ștefan Ludwig Roth, care susținea că adevărul și dreptatea trebuie spuse și susținute.
– Prin activitatea Dvs. ați contribuit la integrarea României în NATO și UE. A fost greu?
– Intrarea în NATO a fost mai ușoară pe considerentul că politica externă autonomă a României de dinainte de 1989 o apropiase de structurile occidentale de securitate, calitate contestată încă. Înțeleg această autonomie, desigur, în limitele structurilor politice și economice din care făcea parte și cele ale regimului comunist. Această politică servea României, dar, în bună măsură, și intereselor statelor din Occident. Am spus că, prin orientarea sa către Occident, România a fost mai pregătită pentru integrare decât alte țări. Integrarea în UE a fost însă mai dificilă.
– De ce?
– În primul rând, negocierile cu România și Bulgaria au început foarte târziu. Se uită câteodată că cele cinci țări cu care s-au început negocierile în 1997 – Ungaria, Polonia, Cehia, Slovenia și Estonia – au primit mai devreme fonduri mai mari, consiliere din partea UE și investiții străine. Un alt aspect este că, din păcate, în România, guvernanții, așa-zisa clasă politică și societatea civilă, "intelectualii publici" au adoptat o atitudine față de viitorul euro-atlantic al României mai degrabă negativă, diferită de cea a omologilor lor din celelalte foste țări comuniste. Robert Hutchings, fost membru al Consiliului Național de securitate din SUA, povestește, într-o carte, cum, în timp ce reprezentanții altor țări candidate pledau pentru integrarea în NATO, românii cu care s-a văzut spuneau că România nu e pregătită și, mai rău, că trebuie așteptat până ajunge la putere un alt regim politic. În pledoaria mea pentru integrarea României în structurile euro-atlantice m-am găsit nu o dată pe poziții apropiate de cele ale d-lui Klaus Johannis, primarul Sibiului, amândoi cunoscând gradul de pregătire al României, care nu era mai prejos decât al celorlalte țări, și folosind argumente asemănătoare.
– Din această perspectivă, cum vedeți viitorul României?
– Aș spune că viitorul României depinde foarte mult de felul în care atât forțele politice, cât și cetățenii vor înțelege prioritățile reale existente. Prioritatea numărul 1 este definirea interesului național și înțelegerea faptului că România are nevoie de formularea unei strategii clare și eficiente și nu de continuarea acelorași lupte interne, penibile și dăunătoare. În ciuda potențialului său extraordinar, România parcă se încăpățânează să rămână țara "șanselor pierdute". Marele istoric Hugh Seton-Watson, în cartea "Europa de Est între cele două războaie mondiale", scrie că după primul război mondial, România a fost țara cu cel mai puternic potențial, mai ales uman. Considera însă că acest potențial nu se va putea afirma până când nu se va fi ridicat o nouă clasă conducătoare care să permită României să ocupe locul pe care îl merită în Europa. Din acest punct de vedere, azi este o situație asemănătoare și mă tem să nu pierdem și șansa de a ne integra cu folos în structurile europene. Mă îngrijorează situația României după intrarea în UE, urmare a unui populism dezvoltat la scară națională și a ceea ce se întâmplă în mass-media. Consecința este că mulți oameni nu doar că nu se implică în politică, dar nici nu-i mai interesează politica.
– E greu să fii avocatul adevărului și dreptății? Care sunt calitățile necesare?
– Îți trebuie perseverență în urmărirea idealului spre care ai pornit și încrederea celor tineri. Am reușit să îndrept pe această cale mulți tineri studenți, ziariști, cercetători pe care îi îndemn să rămână credincioși muncii de cercetare serioase, să nu se lase duși în eroare de oportunism.
– E bine ca intelectualul să se angajeze într-o politică anume sau rămână fidel numai adevărului și dreptății?
– Cred că intelectualul trebuie să fie un bun cunoscător al realității și, în același timp, un om al cetății. Firește, el se poate angaja politic, însă atunci trebuie să-și afirme deschis apartenența la un partid sau altul și să nu se folosească de calitatea de intelectual pentru a face o propagandă mascată. În loc să servească oportunismul populist, mass-media ar trebui să pledeze pentru valorile democrației.
