America a scăpat de marea rușine de a comemora zece ani de la loviturile criminale din 11 septembrie 2001 cu presupusul tartor al masacrelor în viață și nepedepsit. Nu anchetat, nu judecat, nu condamnat, ci de-a dreptul anihilat. Bin Laden a fost prins la înghesuială, omorât, băgat în sac și aruncat în mare așa cum se proceda cu întemnițații morți de la Chateau d'If pe vremea lui Edmond Dantes. O fi fost el cel scufundat sau altul, o fi pus el la cale atentatele teroriste sau altul, unii se mai întreabă. Dar, oricum, istoria se poate scrie demn. Căci 11 septembrie a devenit istorie. Iar istoria nu mai e chiar emoțională. Americanii o privesc mai înțelepțește, mai prudenți și poate mai resemnați la faptele cumplite de acum zece ani decât frisonează, acut și panicați, la uraganele Katrina și Irene și la iminența unui nou val al crizei. Istoricii zilei sunt și ei mai detașați, mai distanțați, ar fi spus Brecht, când se apropie de eveniment, așa cum o fac de altfel și colegii lor ruși (sau mai ales liderii ruși) când trebuie să-și amintească, și ei, după două decenii, de puciul nereușit de la Moscova, nereușit dar care, printr-o lovitură cauzatoare de moarte, a grăbit dispariția URSS, survenită după numai câteva luni.
Ironia soartei: după terminarea Războiului Rece, cei doi foști redutabili beligeranți, superputerile canonice postbelice, au primit, fiecare, câte o lovitură groaznică și penibilă: Moscova în august 1991, Washingtonul în septembrie 2001. Măreția a eșuat, cum spuneam, în penibilitate. Iar politologii și istoricii trebuie să dreagă busuiocul.
Exegeții – ruși și străini – ai lui august 1991, oricât ar fi ei de sine ira et studio, își împart trăirile între uimire (cum a fost posibil așa ceva?) și cvasiindiferență (jenate, parcă, oficialitățile chiar au ignorat împlinirea a 20 de ani de la fapte). Exegeții lui 11 septembrie 2001 se preocupă de dimensionarea exactă a evenimentului. Unii dintre ei (cu toată pioșenia, desigur, căci a fost totuși vorba de carnagiul unor oameni cu totul nevinovați) merg pe varianta „N-a fost ceva chiar așa de catastrofal, între timp s-au produs întâmplări mai importante în viața Americii și a lumii“. E interesant și util de punctat măcar această manieră de a vedea lucrurile.
Pentru David J. Rothkopf, 9/11 e o „gaură neagră“. O dramă „tragică și eroică“, dar supraestimată, mai ales sub raport politic și de securitate națională. Cu „investiții“ puține, făptașii au produs pagube de trilioane de dolari și, mai ales, mii și mii de morți, și în atentate, și în războaiele „împotriva terorismului“ ce au urmat. Apoi, au clătinat simboluri ale puterii Americii, pentru unii au pus sub semnul întrebării însuși modul de viață american și, în orice caz, au impus reorganizarea întregului sistem de securitate al unicei hiperputeri mondiale.
Numai că – atenție! -, spune autorul american, marele eveniment de la 9/11 nu trebuie să devină și o Mare Confuzie. Sunt cel puțin alte zece fapte din deceniul care a urmat cu consecințe mult mai importante decât cele ale tragediei de la New York și Washington: 1. Replica în forță a Americii la 9/11 a fost supradimensionată; 2. „Primăvara arabă“ va produce schimbări mai profunde decât ar putea-o face Al Queda sau SUA; 3. Reașezarea Asiei (Afganistan-Pakistan, India, China, o Coree reunificată) conține sumedenie de necunoscute; 4. Stagnarea economică a SUA și a altor state dezvoltate; 5. Ascendența „mediei sociale“ (revoluția Twitter); 6. Proliferarea telefoanelor mobile și a computerelor (de la 16 milioane de telefoane mobile în 1991 la șase miliarde de aparate și opt trilioane de mesaje în 2011); 7. Prăbușirea afacerilor din 2008 – zeci de trilioane de dolari pierdute, sute de milioane de oameni sărăciți; 8. Criza eurozonei; 9. Eșecul abordării încălzirii globale; 10. Emergența Chinei și a celorlalți membri ai BRIC. „Viitorul Americii va depinde de cât de repede se va orienta și concentra ea pe ceea ce este într-adevăr important“ – apreciază, în încheierea articolului său din „Foreign Policy“, David J. Rothkopf într-o manieră mai degrabă preocupantă.
Un alt autor american, Joshua S. Goldstein, tot în „Foreign Policy“, are, în schimb, o viziune optimistă („Lumea noastră n-a fost probabil niciodată atât de pașnică“). Ideile lui despre război și pace sunt sumarizate tot pe puncte. În șapte puncte. 1. În primul deceniu al anilor 2000 au murit, în războaie, în medie pe an, 55.000 de oameni; în anii 1990 – câte 100.000; 2. Între 2001 și 2010 au murit în războaie 6.000 de militari americani, dar în războiul din Vietnam – 58.000, iar în al Doilea Război Mondial – 300.000; 3. Contrar unei opinii curente, în războaiele de azi nu mor mai mulți civili decât militari; 4. Lumea multipolară ce se prefigurează va fi mai pașnică (China nu este agresivă); 5. Democrația, interdependența economică și instituțiile internaționale vor consolida pacea lumii; 6. „Căștile albastre“ ale ONU sunt misiuni de menținere a păcii tot mai eficiente; 7. Războaiele cronice se împuținează – în 2005 erau 214 războaie „insolubile“, în 2011 – doar Israel-Palestina, Somalia și Sudan.
Ca și sclavia sau colonialismul, războaiele vor dispărea, susține, optimist, Joshua S. Goldstein. Afirmație amendată însă de un alt autor american, Richard N. Haas, președintele faimosului Council on Foreign Relations: „Progresele nu pot fi confundate cu victoria. Teroriștii și terorismul nu pot fi eliminați, așa cum nu putem scăpa lumea de boli“. Dar pentru mai puțin terorism în lume e nevoie de mai puțină sărăcie și de mai multă democrație, afirmă Haass. Mai este însă nevoie și de dreptate, și de morală în viața internațională, adăugăm.
Corneliu Vlad
