Convorbire cu prof. univ. dr. Mircea Duțu, directorul Institutului de Cercetări Juridice
„Acad. Andrei Rădulescu“ al Academiei Române
Încep cu o constatare: în ultimele decenii asistăm la o adevărată avalanșă de legi, o probă de foc pentru specialiști și prilej de confuzie pentru cetățean. Ca specialist, cum explicați o asemenea situație?
Într-adevăr, după 1989, asistăm la o explozie de legislație, datorată nevoii de a înlocui vechile reglementări sau de adaptare la noile realități, la transformările din acești ani. Constituția din 1991 și mai ales procesul de pregătirea a aderării României la UE, cu tot ce a însemnat el, au făcut necesare reevaluări fundamentale de concepție, tehnică legislativă, completări, noi reglementări legale. La rândul ei, mondializarea a generat o tendință din ce în ce mai evidentă de uniformizare și integrare a legislațiilor, cu un impact semnificativ la nivelul fenomenului juridic, la care nu puteam rămâne indiferenți. Toate acestea și încă altele au condus la crearea unui gigant corpus legislativ, dar cu picioare de lut, din care lipsea o logică de concepție și o structură internă, care să asigure eficiența unui drept de tip euroatlantic.
Concret, cum s-a manifestat?
S-au înregistrat și mai persistă încă paralelisme și suprapuneri de texte legale, mergând până la dispoziții contradictorii, lipsă de coerență și claritate, fapt ce a dus la apariția unor dificultăți de cunoaștere și interpretare sistematică a prevederilor legale și, în consecință, ineficiența dreptului. În plus, nu se asigură cerințele majore ale democrației ñ accesibilitatea, flexibilitatea și transparența legii.
Și remediu?
Unul singur: reforma prin recodificare. De mai bine de opt ani s-a declanșat un proces de redactare și adoptare a noi coduri ñ civil, de procedură civilă, penal și de procedură penală.
Noul cod civil intră în vigoare la 1 octombrie.
Trebuie spus că este un eveniment istoric, chiar dacă, din păcate, nu este perceput ca atare de societatea românească. Dintre toate legile, codul civil se adresează direct individului și problemelor sale de viață – de la concepție și până la moarte și chiar dincolo de ea prin reglementările succesiunii. Așadar, el reglementează statutul persoanei umane, relațiile cu membrii societății și cu generațiile viitoare. De altfel, nu puțini atotputernici ai zilei au inițiat asemenea coduri pentru a rămâne în istorie. Însuși Napoleon I scria că adevărata sa glorie nu sunt cele 40 de bătălii câștigate, fiindcă Waterloo va șterge amintirea lor, și că ceea ce va trăi veșnic este Codul său civil. Și a avut dreptate! La noi, Codul civil anterior, adoptat în noiembrie 1864, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 a guvernat drept „constituție civilă“ a românilor timp de 164 de ani. Este printre puținele dacă nu singura lege românească în vigoare atâta timp, înfruntând războaie ñ de la cel de independență, la cele două războaie mondiale – suportând vicisitudinile regimului comunist și nu putem spune că a intrat în istorie prin „deces“, ci din dorința, mai mult sau mai puțin justificată, de schimbare.
E poate prematur să vă întreb, ce este bun și mai puțin bun în acest Cod civil?
Așa e, suntem prea aproape de eveniment pentru a avea detașarea necesară unei evaluări, totuși unele reflecții preliminare sunt posibile . Nu voi intra în detalii, însă consider că principala calitate a noului cod constă în raționalizarea și sistematizarea, într-o nouă viziune, mai unitară a materiei dreptului privat (de altfel, denumirea de „civil“ devine oarecum improprie). Noutățile nu sunt frapante și, mai ales, nu vor avea un impact semnificativ pentru fiecare dintre noi. S-a procedat la o codificare a dreptului constant, existent, în sensul că s-au preluat principiile și instituțiile fundamentale din vechiul cod, legislația dezvoltatoare, însușirea și legiferarea unor soluții statuate de jurisprudență din proiectele de coduri anterioare sau prefigurate în doctrină și s-au împrumutat câteva din coduri străine. Personal, faptul că, de pildă, se reglementează logodna ori convențiile matrimoniale, sau că în cea civilă apar fiducia (noutate la noi), contractele bancare etc., utile anumitor categorii de persoane și sectoare economice, mi se pare mai puțin important decât, de exemplu, introducerea unui capitol referitor la respectul ființei umane și drepturilor ei – dreptul persoanei fizice la viață, la sănătate, la integritate, respectul vieții private și al demnității, respectul persoanei și după decesul său (interzicerea atingerii memoriei persoanei dispărute, respectarea voinței acesteia, prelevarea de organe, țesuturi și celule de la ea). Pentru Institutul de Cercetări Juridice, noile coduri începând cu cel civil, vor fi direcții prioritare de cercetare, menite a elabora fundamentul ideatic și doctrinar al noilor sistematizări și reglementări. Am inițiat deja proiectul „Explicații teoretice la noul Cod civil“.
Numele Dvs. este asociat cu dreptul mediului și contribuțiile deosebite la apariția și dezvoltarea acestei discipline în țara noastră. Și aici sunt atât de numeroase actele legislative încât e greu de urmărit felul cum sunt respectate.
Dreptul mediului a fost și este pentru mine o provocare științifică și sper că i-am răspuns onorabil. Ideea de ecologie în și prin drept a devenit în ce mă privește un proiect fundamental, căruia încerc să-i adaug cât mai multe semnificații. În domeniul protecției mediului se înregistrează o inflație de reglementări – peste o mie de acte normative în vigoare (legi, ordonanțe, hotărâri de Guvern, ordine ministeriale). O mulțime de acte oficiale și foarte puțin, insuficient drept al mediului! De aceea, de aproape două decenii nu obosesc să propun sistematizarea și raționalizarea lor într-un Cod al mediului. Sper că, în cele din urmă, mă voi face auzit de cine trebuie și ideea se va realiza.
Aș dori să încheiem discuția noastră cu un subiect de mare actualitate și importanță. E vorba de Proiectul Roșia Montană față de care Academia Română și-a exprimat punctul de vedere încă de la început și-l actualizează cu noi argumente. Care sunt considerațiile unui jurist de autoritatea Dvs.?
Proiectul Roșia Montană este o mare sfidare și din perspectivă juridică. De-a lungul anilor mi-am expus amănunțit punctul de vedere, inclusiv în cadrul demersului consecvent al Academiei Române. Vreau să subliniez acum un element care mi se pare esențial. Este vorba de modul în care se exprimă și se respectă interesul național și exigențele dezvoltării durabile. Potrivit Constituției, Statul trebuie să asigure exploatarea resurselor naționale în concordanță cu interesul național, deși nici un text legal nu precizează conținutul și nu garantează semnificațiile acestui concept. Poate greșesc, dar mă gândesc câteodată că nici nu se dorește. Legea minelor din 1924, de pildă, stipula că în ceea ce privește concesiunile exploatării substanțelor minerale ca acestea să fie acordate numai societăților anonime românești, în care capitalul deținut de cetățenii români reprezenta 60% din capitalul social. Cei care exploatau platină și aur erau obligați să predea Statului, contra cost, tot metalul obținut și nimeni în afara Statului nu avea dreptul să cumpere sau să aproprieze, în nici un fel, metalele prețioase respective. Poate pentru unii, asemenea dispoziții legale sunt astăzi vetusteÖ Nu cred deloc în asemenea teze, mai mult, consider că mai ales astăzi se pun câteva întrebări cu răspunsuri previzibile: Este „interesul național“ ca participația Statului român la profitul realizat de exploatarea de la Roșia Montana să fie sub 20%? Este echitabil și are generația de astăzi dreptul să epuizeze principalul zăcământ de metale prețioase ale țări și, astfel, să priveze generațiile viitoare de această zestre și garanție naturală? Apoi, cu ce drept transmitem generațiilor de după noi sarcina împovărătoare a poluării cu cianuri și pericolul permanent de accident ecologic?
Cum răspunsul este foarte transparent, ce ați mai acea de adăugat?
Un aspect juridico-istoric: se profanează cu cianuri însuși locul de obârșie al dreptului românesc, tăblițele cerate de la Alburnus Maior care reprezintă actul său de naștere!
Ce rezolvare vedeți?
Interesul național, tradițional, completat cu cel de natură ecologică, respinge un asemenea proiect. Pentru elucidarea oricărei divergențe și adoptarea unei soluții responsabile, durabile, cred că singurul drept de decizie revine poporului român printr-un referendum național.
Elena Solunca Moise
