La împlinirea a 160 de ani de la Revoluția din 1848, la Academia Română a fost organizată o sesiune științifică dedicată acestui eveniment de anvergură europeană care a schimbat sensul evoluțiilor istorice. A fost, cum afirma acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române, "o reacție în lanț, care – direct sau indirect – sub semnul revoluției a cuprins întreg continentul", începută la sfârșitul anului 1847, declanșată la Paris, în februarie 1848 și încheiată la sfârșitul verii lui 1849. Revoluțiile au avut desfășurări specifice fiecărei țări, dar au avut și unele trăsături comune, iar "urmarea lor principală avea să fie instaurarea unei noi ordini în existența națiunilor și statelor și, după o perioadă de reacțiune contrarevoluționară, apusul absolutismului. "În această amplă desfășurare europeană, spațiul românesc a fost "un ultim bastion". Pentru noi a fost ca o "piatră de hotar" și, deși revoluțiile din Moldova, Țara Românească și Transilvania nu au fost sincrone, "legăturile inter-românești au fost puternice, având loc un adevărat proces de osmoză revoluționară, puternic reflectat în succesivele programe, care se inspiră unele din altele, se întregesc, formând programul de eliberare a națiunii și pregătind constituirea României". Desfășurarea revoluției, consecințele și ecourile în timp au fost prezentate pe larg în comunicările "De la Horea la 1848. Program. Acțiuni", prezentată de prof. Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române; "Confederație și federalism la 1848", de prof. Liviu Maior; "Semnificațiile unui triumf: insurecția de la 1848", de prof. Nicolae Isar; "Generația pașoptistă și modernizarea României", de Al. Zub, președintele Secției de științe istorice și arheologie și "Revoluție și evoluție în procesul dezvoltării României din secolul XIX".
O caracteristică a Revoluției române este că s-a desfășurat în spațiu aflat sub controlul a trei mari imperii – habsburgic, otoman și țarist -, ceea ce a făcut ca ea să poarte pecetea acestui statut, pe fondul căreia s-a prefigurat un proiect politico-național propriu. În Transilvania, "ascultarea" față de împărat lăsa să se întrevadă transformarea imperiului într-o monarhie constituțională, în consens cu ceea ce se petrecea în Europa, fapt care, sublinia prof. Liviu Maior, "a determinat vehicularea permanentă a conceptelor de autonomie, confederație sau federație". Programul de la Blaj, influențat de discursul lui Simion Bărnuțiu, prevedea "o constituție nouă pentru Transilvania", la baza căreia să fie principiile "dreptății, libertății și fraternității". "Federalizarea frățească a monarhiei apare în demersul românesc ca un prim pas în anularea uniunii, dar și o deschidere pentru accesul întregii familii românești în noul stat", printr-o solidaritate națională ce avea să fie biruitoare în timp. Complexitatea relațiilor sociale și naționale, dinamica lor dramatică au pus în evidență două soluții: "Ungurii au subscris idealului Ungariei Mari, românii au promovat reconstrucția pe alte baze, oferind o soluție adversă, un mecanism politico-național de anvergură – România Mare sub egida Habsburgilor". Ambele proiecte au eșuat, "însă aspirația românească devine pentru prima oară cunoscută, îi solidarizează pe români în jurul ei, chiar dacă secesiunea nu se punea în discuție", fiind "o soluție chemată să amelioreze statutul politico-social prin creșterea ponderii lor în monarhia habsburgică". Prof. Nicolae Edroiu a înfățișat pe larg coerența acțiunilor românești în perioada cuprinsă între răscoala lui Horea (1784) și Revoluția din 1848, pentru a ajunge la concluzia că, "prin programele formulate și frământările sociale, țărănești îndeosebi, rămâne una de gestație, pregătitoare a desfășurărilor pașoptiste, care așează evoluțiile societale din Țările Române pe drumul modernizării și al democratizării".
Nevoia generației lui Kogălniceanu, Bălcescu, Barițiu de a întocmi proiecte de reformă și de a insista pentru împlinirea lor, avea, după acad. Al. Zub, mai multe surse: prima era realitatea românească, iar a doua "lumea apuseană pe care mulți dintre fruntașii acestei generații avusese ocazia s-o cunoască direct și erau convinși că-i pot adopta valorile, instrumentele, metodele pentru spațiul românesc". Răspunsul la provocările externe a fost diferit: un program de reforme liberale în Moldova; instituirea unui regim revoluționar în Muntenia; lupta dârză pentru recunoașterea națiunii române în Transilvania. Rămân memorabile marile texte programatice: Dorințele partidei naționale, Proclamația de la Izlaz și Discursul lui Bărnuțiu. Prin toate răzbate o puternică voință de înnoire în sens european și afirmarea idealului de Unire ca "izvor de forță și legitimitate", într-o ierarhie de valori propusă de Nicolae Bălcescu: "Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere și noi, românii, nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toții într-unul și același corp politic". De vârste și orientări politice diferite, generatoare uneori de mari dispute, pașoptiștii au propus mai multe modele, dar, în ansamblu cum s-a remarcat, au coexistat două mari obiective: eliberarea națională și reorganizarea burghezo-democratică a societății cu tot ce presupune aceasta.
Aspirațiile generației pașoptiste au fost la înălțimea istoriei, într-un secol al națiunilor și progresului, dar "a depăși întârzierea istorică, a elimina decalajele, a admite să fii admis în concertul european, ca realitate geopolitică, dar și ca sursă de valori culturale, erau obiective care nu puteau fi obținute lesne, nici dintr-o dată". Înfrângerea Revoluției române, prin intervenție străină, nu a însemnat renunțarea la aceste idealuri și "ca tot ce este important în istorie ele aveau nevoie de colaborarea timpului". Important rămâne că generația pașoptistă le-a dat coerență, "punând jaloanele proprii pe un traseu ce o leagă deopotrivă de precursori și posteritate". De aceea, la 160 de ani de la Revoluția din 1848, concluziona acad. Dan Berindei, "trecerea în revistă a unor evenimente, analiza unor aspecte, ca și clarificarea unor semne de întrebare au evidențiat, încă o dată, importanța acestui moment decisiv din istoria devenirii moderne a românilor", înscriind națiunea română, cum consemna Jules Michelet, în "calendarul lumii".
