Brâncoveanu și Ceaușescu: vânați pentru averi, trădați de serviciile secrete

Destine paralele

Ceaușescu alături de Brâncoveanu? Am putea spune că nu există blasfemie mai mare decât să-i pui în oglindă, față în față, pe Domnitorul martir, trecut în rândul sfinților neamului, cu „Mărețul cârmaci“, disprețuit și urât, în egală măsură de aproape tot poporul său. Așa și este. Dar asta nu înseamnă să uităm că istoria adevărată nu este făcută de statuile urcate pe socluri. Nu! Istoria este cea făcută de oameni vii, a cu vieți atât de complicate încât, chiar și despărțite de secole, pot să aibă episoade comune. Cu atât mai mult viața conducătorilor, indiferent cât de buni sau de răi au fost ei. Motiv pentru care, oricât ni s-ar părea de ciudat și de greu de acceptat, viața și mai ales moartea lui Nicolae Ceaușescu au ceva în comun cu tragica soartă a lui Vodă  Brâncoveanu. Și asta datorită unor „repere“ comune care, în ciuda secolelor care-i despart, se regăsesc în destinele celor doi.
Primul punct comun, este legat de faptul că viața și sfârșitul ambilor s-au petrecut sub umbra Rusiei: Rusia imperială în cazul voievodatului și Rusia sovietică în cazul „Mărețului Cârmaci“. Dar acesta este doar un cadru general care există de secole, în istoria țării noastre. Ceea ce leagă cele doua destine, la peste 275 de ani distanță, sunt alte puncte comune: ambii au fost acuzați că ar fi deținut averi imense, depuse în bănci străine. Și, asemănarea cea mai neașteptată: ambii au pierdut la „ruleta istoriei“ trădați de propriile servicii secrete.

Altân bey

Anul Domnului 1714: măritul Voievod Constantin Brâncoveanu, trecuse deja în al 60-lea an de viață și al 26-lea de domnie. O viață lungă în acea perioadă. Și o domnie deosebit de lungă pentru acele vremuri tulburi, în care Europa era disputată între coroanele a trei mari imperii. Peste sud-estul continentului stăpânea Sublima Poartă Otomană care, deși încă puternică, dădea deja semne de slăbiciune. Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, cunoscut ca Imperiul Habsburgic, ocupa zona centrală a lumii europene. Iar în Răsărit, Imperiul Țarilor ruși începea să-și trăiască propriile vise de dominație. Ceva mai îndepărtate, Suedia, Polonia și Hoarda de Aur a tătarilor din Crimeea aveau și ele rolul lor pe tabla de șah geo-strategic a acelor vremuri. Cam aceasta era, pe scurt, scena politica în care Brâncoveanu reușise să supraviețuiască, ba chiar să și prospere pe tronul unei țărișoare mici, aflate de mult timp sub suzeranitatea sultanilor. Vodă Constantin provenea dintr-o veche familie boierească ce dăduse deja un domn, pe unchiul său, Șerban Cantacuzino. Urcat pe tron imediat după moartea acestuia, Brâncoveanu a știut să „croșeteze“ o politichie subtilă cu ramificații întinse prin marile cancelarii ale vremii, de la Stambul până la Viena și Moscova. Derulată la nivel continental, aceasta politică a fost cea cere i-a asigurat supraviețuirea. Și tot ea a fost cea care a dus urgia asupra lui și a familiei sale atunci când, curvă fiind, doamna Politică l-a părăsit în favoarea altul pretendent. Dar asta avea să se întâmple doar în cumplitul an 1714. Iar până atunci Brâncoveanu a știut să tragă absolut toate foloasele de pe urma înaltei sale poziții. Acum numele lui este înscris, cu cinste, printre sfinții neamului. Dar atunci, în acele vremuri complicate el n-a trăit, nicidecum, într-o sărăcie ascetică. Ba din contră: provenit dintr-o bogată familie boierească, a știut să-și mărească agoniseala. Era domnul unei țări mici dar bogate, iar fiscalitatea pe care a impus-o asupra acesteia a umplut atât buzunarele fără fund ale înalților funcționari otomani cât și propria sa visterie. Brâncoveanu era atât de bogat încât chiar și dregătorii Sublimei Porți îl numeau, cu o admirație invidioasă, Altân Bey, adică Prințul de aur. Atunci când soarta haină l-a adus în fața morții, a avut și el parte de un proces, probabil la fel de sumar ca al soților Ceaușescu. Într-o mitologie istorică atât de dragă nouă, Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și unul dintre boierii săi devotați, au murit pentru că n-au vrut să renunțe la credința creștina. Mai aproape de Vodă și de acele vremuri, Anton Maria del Chiaro, fostul secretar personal al lui Brâncoveanu, descrie viața și moartea stăpânului său așa cum au fost. Sau măcar așa cum le-a înțeles el cu mintea sa de înalt și fidel funcționar al domniei. Într-o scriere păstrată până azi, Del Chiaro enumeră cele nouă capete de acuzare puse în sarcina voievodului valah, la procesul care a premers execuției sale. Al treilea dintre acestea spunea: „Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit țara prin grele asupriri și impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi“. Iar al șaselea cap de acuzare spunea: „Că a depus sume mari de bani, nu numai la Viena dar și la Veneția, ținând agenți în ambele aceste locuri“. Vă sună cunoscut? Bineînțeles!

Miliardul lui Ceaușescu

25 decembrie 1989: România trăia, de trei zile și nopți, prima Revoluție televizată din istoria lumii. Debarcați de la putere soții Ceaușescu fugiseră, și umblaseră bezmetici prin țară. Apoi, fuseseră prinși și aduși în fața unei justiții care, deși își spunea democratică, era înfăptuită tot de oamenii  vechiului regim. Atunci, în însângeratul Crăciun de acum 22 de ani, într-o  unitate militară din Târgoviște a avut loc o mascaradă juridică numită pompos „procesul Ceaușescu“. Iar membrii unui complet de judecată încropit la repezeală i-au acuzat pe soții Ceaușescu de tot ce le-a trecut lor prin cap. La un moment dat, pledoaria lor a luat o întorsătură halucinantă, în care valoarea averilor depuse de cei doi în bănci din străinătate s-a întins mai abitir decât cauciucul unui prezervativ: „PROCURORUL: Domnule președinte, am o întrebare: să ne spună inculpatul Ceaușescu Nicolae, contul de 400.000 de dolari…JUDECATORUL: 400 de milioane de dolari din Elveția. ELENA CEAUSESCU: Ce cont? PROCURORUL: Pe numele cui este, cui aparține? Ambii inculpați: Ce cont? JUDECATORUL: Cele 400 de milioane de dolari care au fost depuse la băncile din Elveția?“ Ei bine, în anunțul oficial dat publicității după execuție, cele 400.000 de dolari, devenite 400 de milioane, s-au mai umflat odată și, în cuprinsul celui de al cincilea cap de acuzare s-au preschimbat în: “Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari, depuse în bănci străine“. Se știe clar că Brâncoveanu a fost extrem de bogat. Și este foarte posibil ca el să fi avut și averi lichide depuse prin băncile vieneze și venețiene. Dar niciodată nu s-a vorbit despre acei bani. În schimb, despre miliardul depus de Ceaușești în băncile elvețiene s-a tot vorbit. Dar până la urma nu s-a mai aflat nimic.

„Securitatea“ lui Brâncoveanu

Atunci, în Decembrie 89, Securitatea, care ar fi acționat doar la ordinele „cuplului dictatorial“, ne era prezentată drept dușmanul întregului popor. Abia după ani de anchete și dezvăluiri s-a aflat că, în realitate, regimul Ceaușescu s-a prăbușit, într-o conjunctură externă deosebit de complexă, tocmai pentru că a fost trădat de serviciile sale secrete. Ce ar putea avea în comun cu Vodă Brâncoveanu? Exact asta: serviciile secrete. Pentru că, oricât ni s-ar părea de ciudat, domnitorul valah a avut și el propriile sale  servicii secrete. Și asta pentru că serviciile „discrete“ n-au fost inventate nici de comuniști și nici de capitaliști. Iar el, Brâncoveanu a beneficiat de cele mai bune. Și până la un punct, de cele mai fidele. Iar asta pentru că, în fruntea lor s-a aflat unchiul voievodului, Constantin Cantacuzino Stolnicul. Școlit în universități italiene celebre, acesta a fost un om de cultură de talie europeană. Dar și o „eminență cenușie“ care și-a întins agenții prin marile cancelarii și centre de putere ale vremii. Astfel , Constantin Cantacuzino Stolnicul, care a trăit între 1655 și 1716 a fost conducătorul din umbră al uneia dintre primele structuri informative din Țările Române. Dar și al uneia dintre cele mai eficiente din Europa acelor vremuri. Controlată cu mână de oțel de la București, aceasta era un păienjeniș compus din diplomați plecați în misiuni „la vedere“ dar și din agenți care umblau prin lume deghizați în negustori de rang înalt ori ca simpli aventurieri. „Statul major“ al rețelei era concentrat în „Cancelaria secretelor“ care funcționa, pe deplin conspirată, în palatul domnesc de la Curtea Veche. Acolo erau primiți, în mare taină, agenții veniți din misiuni externe cu cele mai diverse informații legate de situația internațională. Date concrete care erau apoi analizate și așezate, asa cum fac și azi serviciile secrete, în scenarii pe baza cărora se construia „mozaicul“ politichiei de mare anvergură. Tot acolo se traduceau, în limbile de circulație internațională ale vremii, diverse documente diplomatice. Și tot acolo se deschidea, fără a lăsa urme, corespondența secretă capturata într-un fel sau altul. Corespondența care era înlocuită, adeseori, cu  mesaje falsificate dibaci, trimise pentru „intoxicarea informativă“ a adversarilor. Instruit în școlile italiene unde spionajul era, de secole, cel mai rafinat „joc de societate“, Stolnicul inventase un cifru secret a cărui cheie de decodificare era cunoscută doar de el și forte puținii oameni în care avea încredere. Bineînțeles că existau și „case conspirative“ unde aveau loc alte întâlniri de taină. Ba chiar și una de lux: Palatul Mogoșoaia rezervat trimișilor străini de rang înalt. Aceștia veneau acolo deghizați, pentru ca nu cumva să fie recunoscuți. La fel ca oricare alt șef peste un serviciu secret Stolnicul Cantacuzino avea o abilitate îndelung exersată: știa cum să stoarcă informații de la interlocutorii străini fără ca aceștia să bage de seamă. Iar exploatarea lor „în orb“ devenea cu atât mai ușoară cu cât era făcută în cursul unor ospețe fastuoase, unde vinurile de cea mai bună calitate dezlegau limbile invitaților. Dar asta nu este ceva extraordinar: de acest procedeu avea să se folosească, ce-i drept, cu mult mai târziu, și celebrul Eugen Cristescu.

Trădarea serviciilor secrete

Acum știm că, în Decembrie 89, Ceaușescu și-a pierdut puterea și apoi chiar și viața datorită unui „joc politic“ întins la scară europeană, un joc de care rușii nu au fost străini. De altfel, atunci, prin noiembrie, Gorbaciov l-a și avertizat că nu va mai apuca anul următor în viață. Iar la Revoluție, Securitatea nu au făcut mai nimic pentru a-l proteja de scenariul complex care l-a dus, până la urmă, în fața plutonului de execuție. Tot relațiile cu Rusia l-au costat viața și pe Brâncoveanu. Atâta doar că, pe vremea lui Rusia era la începutul drumului său spre poziția de putere europeana și  mondială. Motiv pentru care era considerată o contrapondere strategică a puterii otomane care, stăpânind Balcanii, aspira la hegemonia asupra unei bune părți a Europei. Acum, doar istoricii specializați în studiul acelei perioade complexe mai cunosc, în amănunt, jocul de culise care a adus nenorocirea asupra casei lui Brâncoveanu. Iar printre motivele dramei sale  un rol important l-au avut și diferențele de viziune politică, apărute încă de prin 1707, între voievod și șeful serviciilor sale secrete: în timp ce Vodă era adeptul unei politici de temporizare și păstrare a aparențelor de supunere față de Înalta Poartă, Stolnicul Cantacuzino dorea o soluție radicală. El viza o apropiere rapidă de Rusia condusă pe atunci de Petru cel Mare, cu ajutorul căruia ar fi urmat să declanșeze rapid un conflict militar cu Sublima Poartă. Dar poate că adevăratul motiv al acestui conflict, mult mai lumesc, a fost dorința Stolnicului de a-l aduce în scaunul domnesc pe fiul său, Ștefan Cantacuzino. Nici în zilele noastre serviciile secrete nu se prea împiedică în cine știe ce principii de moralitate. Și nu se împiedicau  nici în secolele trecute. Astfel, Stolnicul Cantacuzino a început să uneltească la Înalta Poartă mazilirea nepotului său. Iar corespondența purtată de Vodă cu rușii a atârnat foarte greu în balanța fidelității față de stăpânirea turcească. Dar și în soarta familiei Brâncoveanu. Iar toate la un loc l-au adus pe bătrânul voievod pe eșafod, decapitat într-un adevărat spectacol public împreună cu cei patru fii ai săi.
La scurt timp după moartea lui Vodă, Stolnicul Constantin Cantacuzino și-a văzut visul cu ochii și pe fiul său Ștefan urcat în tronul Valahiei. După doar doi ani, noul voievod a fost mazilit și, chemat la Stambul, a fost  și el decapitat. Iar împreună cu Ștefan a fost executat și tatăl său, bătrânul Stolnic Constantin Cantacuzino. Se spune că după execuție, capul acestuia a fost umplut cu câlți și astfel împăiat, a fost trimis ca trofeu înalților funcționari ai Sublimei Porți. Spre deosebire de acele vremuri cumplite, cei care au uneltit contra lui Ceaușescu au scăpat cu viață. În anii care au urmat, Iliescu a fost ales, reales și răs-ales președinte al unei Românii care se credea capitalistă. Chiar și acum, ajuns la vârsta senectuții, în loc să-și vadă de bătrânețile sale, își vâra coada mai toxică decât acul de scorpion în viața politică românească. Cel care l-a ajutat, pe plan intern, să preia puterea, fostul șef al Armatei Române putrezește acum în pușcărie. Iulian Vlad, fostul șef al Securității și-a petrecut și el câțiva ani din viață după gratii. Și chiar și acum, după două decenii, se ferește să vorbească în public. Singura explicație care i se atribuie, neoficială și aceea a fost "Nu-mi cereți să vorbesc pentru că eu trăiesc cu bilet de voie". Ciudată este uneori soarta atotputernicilor șefi de servicii secrete.

Vasile Surcel