Convorbire cu prof. Dan Horia Mazilu, membru corespondent al Academiei Române, directorul Bibliotecii Academiei Române
– E mai multă liniște în Bibliotecă, programul este redus la o singură tură…
– În Bibliotecă nu se stă vara, doar se diminuează puțin activitatea, fiindcă este perioada de concedii. Nu putem acoperi și a doua tură, fiindcă suntem mereu mai puțini, în ciuda organigramelor existente. Dincolo de greutăți, Biblioteca rămâne aceeași instituție emblematică a Academiei, principalul ei laborator de cercetare, mereu la dispoziția cercetătorilor din rețeaua academică și a altora. Gândul meu este să deschidem Biblioteca spre un public mai larg, să înlăturăm anumite bariere care obturează drumul cititorilor spre carte. Acum, alături de studenții din primii ani, a apărut un public nou alcătuit din studenții de la cursurile de masterat și cei de la cursurile doctorale. Cum vedeți, Biblioteca urmează tratatul de la Bologna și invită tinerii să-și facă lucrările folosind comorile aflate în conservarea sa. E o mișcare spre deschidere, care mie și colegilor mei mi se pare obligatorie fiindcă ține de ceea ce se cheamă comunicare.
Ediția facsimilată a "Liturghierului" lui Macarie din 1508
– Între evenimentele acestei veri, remarcăm apariția ediției facsimilate a "Liturghierului", tipărit în 1508, de Macarie, editat de Arhiepiscopia Târgoviștei și Biblioteca Academiei Române. La sfârșitul primului volum semnați un foarte consistent studiu despre "Literatura română de expresie salvă". În jurul personalității lui Macarie s-au țesut multe legende. Cine a fost?
– Era un călugăr slav sud-dunărean, care și-a căutat un adăpost, greu de găsit atunci, pentru a-și exercita meseria. Să nu uităm că era la un pas de secolul incunabulelor și Macarie a înscris spațiul nostru în spațiul tipăririi cuvântului. Vremea era cea a lui Radu cel Mare (1495-1508), un domnitor aplicat către fapta culturală și aș aminti doar ctitorirea mănăstirii Govora, ca și altele la sud de Dunăre. Soția lui, Doamna Catalina, era de la sud de Dunăre și cred că prezența ei în odăile domnești din Valahia l-a încurajat pe Macarie să vină aici. Prima tipăritură "Liturghierul" a fost supravegheată de Radu cel Mare și, probabil, a fost răsplătită domnește. E cartea cea mai importantă a slujirii în biserică și Macarie a dat bisericii românești și altor țări din jurul Dunării, unde limba slavonă era limbă de cult, o lucrare esențială. Gândul nostru este ca acest "Liturghier" să fie însoțit de un volum "500 de ani de tipar românesc" cu studii ale unor învățați, care să apară tot la Monitorul Oficial și pentru care căutăm sponsori.
– Câte exemplare din "Liturghier" s-au păstrat?
– În momentul de față, în țară, sunt cinci exemplare, dintre care trei la Biblioteca Academiei Române – exemplarul 1 (primul tiraj), dubletul și încă un exemplar incomplet. Ediția facsimilată acum este reconstituirea primului tiraj, așa cum a fost tipărit în 1508.
– Macarie a scos și alte tipărituri?
– A tipărit alte două cărți – "Octoihul", în 1510, și "Evangheliarul", de la 1512, în vremea lui Neagoe Basarab, căruia Macarie i-a dăruit un exemplar de lux, aflat Biblioteca noastră.
– Ce se mai știe despre Macarie?
– E o întrebare care deschide drumul poveștilor, pentru că mulți cred că ar fi ajuns mitropolit al Ungro-Valahiei, dar nu există documente. Informațiile sunt precare și, de pildă, nu știm unde a apărut această primă tipăritură slavo-română. Probabil într-o mănăstire bogată și înclinată spre cultură. Poate la Bistrița, poate la Govora, poate la Târgoviște, dar nu știm cu precizie unde anume. De altfel, nu este un caz singular. Apariția acestui "Liturghier" este semnificativă pentru activitatea Bibliotecii pe timpul verii. În luna noiembrie va fi organizată o sesiune științifică dedicată împlinirii a 500 de ani de la prima tipăritură românească. Un alt fel de a citi trecutul.
– Un alt eveniment. Curând, la Ed. Polirom, va apărea lucrarea Dvs. "Văduvele sau Despre istorie la feminin".
– E ultima lucrare dintr-o serie ce intră în categoria mare a istoriei femeilor, în cadrul căreia am descoperit o categorie mai puțin băgată în seamă, deși plină de merite și, mai cu seamă, plină de responsabilități. Anume, grupul văduvelor, grupul trist, grupul cernit care se îndrepta de la cimitir către mănăstire. Pe acest drum, văduvele făceau imens pentru că asupra lor cădea responsabilitatea averii, creșterea și educația copiilor, rostuitul fetelor și al băieților. Despre ele am încercat să scriu, firește rămânând la perioada veche, până la jumătatea secolului XVIII. Aceste femei au făcut istorie și pot vorbi despre istoria făcută de ele și despre cea care se desfășura în veac.
– Ce urmează?
– Nu obișnuiesc să-mi dezvălui planurile… Vreau să scriu despre Cantemir, dar un Cantemir citit altfel, pentru că am convingerea că poate fi citit și într-un alt fel decât până acum. Cantemir pe care vreau să-l propun cititorilor va fi un Cantemir european. Ideea mi-a venit la Paris, pe malul Senei, de la Domul Invalizilor către Turnul Eiffel, într-o piață veche, Sainte-Genevi?à?¢ve, unde este o bibliotecă cu același nume. Pe frontonul clădirii bibliotecii sunt incizate numele celor mai vestite personalități pe care i-a dat umanitatea. Dacă privești ceva mai sus, întâlnești numele lui Dimitrius Cantemir, singurul român care a avut putința să urce acolo și probabil singurul pentru multă vreme. Acolo mi-am zis că trebuie făcut ceva să sprijinim europenitatea lui Cantemir, dibuită de mulți, dar… mai multe nu vă spun.
– Ne întoarcem la Eminescu… O facem cu Gabriela Dumitrescu, șef al Serviciului Manuscrise – Carte rară, implicată cu trup și suflet, cum se spune, în proiectul ediției facsimilate a operei lui Eminescu încă de la început, în 2004. Despre acest proiect academic și despre noile apariții ne spune:
– Recunosc că-mi face plăcere și că, pentru prima oară, ca să putem continua acest proiect am organizat și o licitație. În această vară au apărut volumele XV, XVI, XVII și, probabil, până la sfârșitul lunii vor fi gata și volumele XVIII – XIX. Sper ca până la finele anului să apară și volumul XX, în așa fel ca pentru anul viitor să rămână de editat doar patru volume. În cea mai mare parte, aceste volume vor cuprinde manuscrise care nu se găsesc în Biblioteca Academiei Române, ci în alte biblioteci sau la Arhivele Statului, și care nu sunt încă pe suport digital. Trebuie să obținem, mai întâi, o copie digitală a documentelor, ca să fie timp pentru a pregăti cele patru volume. Astfel, tot ceea ce a scris sau ceea ce este cunoscut că a scris Eminescu, va fi prezentat în această ediție facsimilată.
– Și apoi?
– M-am gândit la o serie numită "Patrimoniu", care să prezinte publicului, în ediții facsimilate, manuscrise importante pentru istoria și cultura românească aflate în colecțiile Bibliotecii Academiei Române.