Duminica seara, in jurul orei 23.00, ma indreptam incet spre casa incercand sa-mi dau seama daca a existat vreo piesa in show-ul lui Phil Collins pe care sa nu o fi ascultat macar o data in viata. Raspunsul a fost simplu: nu! Atunci am realizat cu adevarat cine cantase timp de doua ore in fata a circa 8.000 de romani. Un mare artist, un om care-si respecta munca, publicul, colegii, un star in adevaratul sens al cuvantului, care este in stare sa faca show chiar si dintr-o greseala tehnica.
Publicul platitor de bilete a inceput sa ia cu asalt pavilionul Romaero din Baneasa cu aproape doua ore inainte de spectacol. Pe drum, fie ca erau tineri sau ceva -mai copti-, oamenii discutau despre aceasta productie de exceptie. Or, din acest punct de vedere, Dorian Ciubuc (organizatorul evenimentului) a avut dreptate: concertul Phil Collins a fost cea mai importanta productie indoor realizata vreodata in Romania. De la intrare, unde erai controlat civilizat de paznici, si pana la zona in care puteai servi bauturi sau sandwich-uri (situata in afara arenei) si terminand cu decorul din interiorul hangarului, totul era pregatit pentru un show de zile mari. In plus, a fost una din putinele ocazii in care am vazut aglomeratie la standurile cu obiecte promotionale: tricouri, hanorace, CD-uri, DVD-uri, bete de tobe sau… prezervative cu inscriptia -You Can*t Hurry Love-, la preturi destul de picante.
Punctualitate… aproape britanica
Anuntat initial pentru ora 20.30, concertul Phil Collins a inceput cu o intarziere de doar 10 minute. Pana atunci, asistasem la o adevarata parada de personalitati dambovitene, asaltate la greu de cativa reporteri. Mai conteaza numele lor? Nici pomeneala, pentru ca duminica seara, in incinta Romaero, nu a existat decat o singura vedeta: Phil Collins! Show-ul a inceput in forta cu un solo la tobe, cantaretul britanic fiind acompaniat de bateristul Chester Thompson si de percutionistul Luis Conte. In timpul acestui intro, muzicienii din echipa lui Phil Collins au intrat in scena, fanii recunoscandu-l imediat pe -temutul- Leland Sklar, basistul desprins parca dintr-un videoclip ZZ Top. Pentru inceput, Phil a tinut sa ne spuna ca -ceva s-a intamplat pe drum spre Rai-, dupa care ne-a invitat sa-l privim cu atentie, amenintand magic cu -Don*t Lose My Number-. Primele trei piese, interpretate ca la carte de cei 17 oameni aflati pe scena. In spatele lor, pe un ecran urias se derula o adevarata feerie de culori, reglata special pentru fiecare piesa.
Acapella in Paradis
O data incalzit, Phil a continuat spectacolul cu un maraton de elemente perfect pregatite. Trecand de la cele cateva fraze pronuntate in limba romana la interpretarea in varianta semiacapella a piesei -True Colors- – in timpul careia cei sase solisti din backing-vocals ne-au aratat ca ar putea fi staruri fara nici o problema in orice colt al lumii – si terminand cu punctul culminant al show-ului, piesa -In The Air Tonight-, cand am fost martorii unui S.F. de sunet si lumini, Phil Collins si-a aratat maiestria si rangul in fiecare secunda. Despre -Another Day in Paradise- nici nu mai are rost sa vorbim. Pe scurt, magnific! O lectie muzicala greu de uitat…
Singura greseala a fost de ordin tehnic, avandu-l in prim-plan pe chitaristul Daryl Stuermer. Ajuns in fata scenei, el a intrat in forta intr-un solo insa.. spre stupoarea tuturor, din chitara sa nu iesea nici un sunet. Nici n-avea cum, pentru ca firul iesise intre timp! Phil i-a dat o mana de ajutor, cu zambetul pe buze, transformand acest moment, dificil in general, intr-o gluma artistica de bun gust. La final, cei 17 au interpretat -Sussudio- si au iesit… Doar pentru trei-patru minute, revenind pentru bis in ovatiile fanilor. A urmat piesa -Take Me Home-, moment in care fiecare muzician a parasit scena in prezentarea maestrului. Doua ore de show total, de sunet, valoare si lumini si un concert cu care, din pacate, noi romanii ne intalnim o singura data in viata.
Valoarea – cheia succesului
Ca o concluzie a acestui show de exceptie, nu pot sa nu observ imensa prapastie dintre ceea ce inseamna de fapt muzica adevarata si ceea ce suntem obligati sa suportam zi de zi. Iar aici imi aduc aminte de o intamplare petrecuta in aceasta vara, cand i-am intrebat pe doi tineri britanici cam la ce concerte au ei acces? Mare greseala! Raspunsul lor a fost simplu si fara ezitari: U2, Coldplay, Robbie Williams, Eminem, 50 Cent, Judas Priest, iar lista a continuat inca vreo doua minute. Sincer sa fiu, m-am simtit mic. Ce era sa le spun daca ma intrebau acelasi lucru? Ca noi, romanii, suntem privati de intalnirea cu muzica de calitate si cu spectacolele adevarate, pentru ca cineva tine din tot sufletul sa ne tampeasca cu manele si -artisti- care nu stiu nici macar de unde se deschide microfonul? Asta e realitatea, insa pot ei intelege asa ceva? Aici se face diferenta: in Romania, public pentru muzica adevarata exista, nu si evenimente… In Marea Britanie, exista si public, si evenimente. Revenind la concertul Phil Collins, cred ca nu sunt singurul care si-ar dori -One More Night-, nu?
