Convorbire cu acad. Alexandru Surdu,
Președintele Secției de filosofie, teologie, psihologie și pedagogie a Academiei Române
Cum își petrece un filosof vacanța?
Întâmplarea face că, zilele trecute, am fost la Biblioteca Universității din Kšln. O clădire imensă cu cinci etaje, cu numeroase săli de lectură pe specialități, cu diferite tipuri de cataloage și, spre deosebire de bibliotecile românești, cu accesul liber la rafturi. Îți lași hainele și bagajele jos, la garderobă și, odată cu ele, toate necazurile zilnice și petreci acolo, între cărți și reviste, mii de cărți și sute de reviste, filosofice dacă vrei, ore, zile și ani, cum au făcut-o și o mai fac filosofii de pretutindeni. Poți să intri acolo în adolescență și să ieși sau să te scoată alții, cu părul cărunt, la pensie. După care, dacă te mai țin puterile, să te ascunzi undeva ("Cine se ascunde bine, trăiește bine", zicea Spinoza) și să lucrezi mai departe. Aceasta, în timp ce alții se bat, în haite sau singuri, pentru tot felul de ciolane. Mai ales pe la noi…
– Într-un timp al pragmatismului, al eficienței, al succesului și mai puțin al valorii, care mai e rostul filosofiei?
Cel care a fost întotdeauna. Acela de a da socoteală de ceea ce se petrece, cum se petrece și de ce. Cu valabilitate pentru ceea ce a fost să fie (to ti en einai), este sau va trebui să fie (wird sein missen). Să nu credeți că generalii lui Napoleon citeau mai multă filosofie, în timp ce-i omorau pe germanii lui Hegel, decât generalii lui Bush, când îi ucid pe arabii lui Omar Khayyam.
Multe dintre lucrările dvs. sunt consacrate logicii și aș spune că întreaga operă se ordonează în jurul acestui "nucleu tare". Cum să înțelegem această preferință?
Logica este tocmai disciplina care tratează despre ce este (esența), cum este (fenomenul) și de ce este (temeiul), în sine și pentru sine. Așa se și explică faptul că, în filosofie, spre deosebire de științe în care trecutul este depășit, înțelepții din vechime sunt adesea mai actuali astăzi decât pe vremea lor. Aceasta, în măsura în care practicau logica, disciplina căreia Dimitrie Cantemir îi zicea "cheia celor mai ferecate porți ale filosofiei".
E un fel de piatră de încercare
Din această cauză, când cineva pretinde că este filosof, trebuie să vedem, mai întâi, cum stă cu logica. Dacă nici n-a auzit de aceasta, este sigur că nici filosofii autentici nu vor auzi vreodată despre el, chiar dacă i se face, ca la noi, propagandă mass-media până la intoxicare.
Dar, s-ar putea spune că sunt și alte feluri de a face filozofie?
Au existat și mai există tipuri neclasice de filosofie, în care se acordă mai multă importanță unor discipline secundare, care lasă impresia că ar putea fi profesate nu numai fără cunoștințe de logică și metodologie, ci chiar fără nici o instrucțiune filosofică. Este și motivul pentru care, tot pe la noi, sunt numiți "filosofi" autorii fără nici o specializare (științifică, artistică sau literară).
Din această perspectivă, cum interpretați procesul de mondializare?
Nu trebuie să uităm că "mondializarea" a fost la început o idee filosofică, datorată și faptului că, începând cu Evul Mediu, filosofii vorbeau într-o singură limbă. Începutul mondializării latiniste devine și politic prin secolele VIII și IX, pe vremea lui Carol cel Mare, despre care se zice că vorbea nemțește numai cu caii și câinii! Până și Kant își zicea în tinerețe "Cantius" (și-ar fi zis oare, în zilele noastre, Kent ?). Noi am trecut, pe plan cultural, prin trei "mondializări", care n-au fost (și nu vor fi) decât parțiale. Străromânii aveau un fel de învățământ "obligatoriu" (de fapt unic) în limba latină, din secolul III până în secolul VII. După aproape un mileniu, pe aceleași teritorii, dar și la Nordul Dunării, a fost impusă limba slavonă, numită și medio-bulgară, care, de asemenea, nu se mai vorbea decât în biserici și se scria în documente oficiale, până în secolul al XVII-lea, când a fost impusă, în administrație, diplomație și învățământ, limba greacă. N-a fost vorba, firește, numai de impunere lingvistică, ci și de influențe culturale, morale, religioase, mai târziu științifice și tehnice și, evident, politice.
Cum a fost în filosofie?
În filosofie lucrurile s-au petrecut totuși altfel. Indiferent de limba în care se vorbea sau se vorbește, filosoful trebuie să cunoască două limbi: greaca și germana. Aceasta, ca să aibă acces la gândirea filosofică originară. Apoi, în ordinea importanței pentru filosofia occidentală: latina, franceza și engleza.
În acest context, care e locul limbii române?
Filosofii români s-au străduit să dovedească faptul că și limba română, mai mult decât alte limbi neolatine, este potrivită și, uneori, mai potrivită decât germana și chiar decât latina (care nu avea articol hotărât) să reproducă terminologia greacă ("rostire", de exemplu, pentru logos) și, mai ales, să conducă la elaborarea unor termeni noi, ca și a unor teorii și sisteme filosofice originale.
Cum va fi viitorul filosofiei românești?
În măsura în care se mai vorbește limba română, fie prin continuarea tradiției filosofice românești, logico-sistematice, fie prin practicarea filosofiei disciplinare sau interdisciplinare, viitorul filosofiei românești este garantat. În perspectiva mai îndepărtată a ieșirii sau alungării din istorie a latinității orientale, se va stinge în mod firesc și flacăra candelei sale filosofice, care, astăzi, mai pâlpâie totuși. Semnele "stingerii" constau în adoptarea unor doctrine filosofice străine de spiritualitatea românească. Aprecierea străină, considerată "mondială", a început să devină și un criteriu de promovare profesională. Pentru a fi apreciat (citat) de instituții anglo-americane, trebuie să publici în limba lor. În această direcție, sunt la fel de nedreptățite (ignorate) și contribuțiile, chiar științifice, apărute în limbi europene, mai ales în germană, cu tradiții și rezultate filosofice cu mult superioare celor anglo-americane.
Vor fi, oare, limbi care or să dispară?
S-au făcut statistici (futurologice, horibile dictu) în care este prevăzută dispariția mai multor mii de limbi și dialecte. Pe lista perdanților din sfera europeană se numără și limba română.
Cum ar putea supraviețui?
Numai cultura poate salva de la uitare o limbă ai căror vorbitori au dispărut. Noi, prin filosofia românească, am avea șansa de a supraviețui lingvistic prin câteva cuvinte, cum zicea Noica, sau prin "scheletele" unor sisteme filosofice, pe care să le găsească, întâmplător, arheologii viitori ai culturilor dispărute. Dar timpurile acelea (drepte sau nedrepte) sunt încă departe, chiar dacă unii (plătiți sau nu) lucrează intens la venirea lor. În mod firesc, avem datoria ca, aidoma ultimilor supraviețuitori ai culturilor antice care își îngropau comorile, să ne facem bagajele în tihnă, să ne pregătim bine pentru călătoria aceea fără de întoarcere. Să facem situri trainice și, pe alocuri, să punem semnele discrete ale aducerii aminte.
Pagină realizată în colaborare cu Academia Română
