Blândă sărbătoare înveșmântează sufletele noastre, cinstind pe Sf. Mare Ierarh Nicolae, a cărui viață cu numeroasele minuni știute și neștiute este neîndoielnic cel mai prețios dar reînnoit la fiecare început de iarnă. Multe avem a învăța de la acest mare făcător de minuni și toate le culegem ca într-un preaplin al inimii îmbrățișând mintea spre a înțelege că a fi creștin este un mod de a trăi întru Hristos, care le-a spus ucenicilor: „De veți păzi poruncile Mele, veți rămâne în iubirea Mea, așa cum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui. V-am spus acestea pentru ca bucuria Mea să fie întru voi și bucuria voastră să fie deplină.“ Ca mod de viață concret, creștinismul este comuniunea în lumina neînserată a iubirii lui Dumnezeu, ca Adevărul care ne face liberi de constrângerile zilei cu răutățile ei și de zădărnicia timpului. E ca și cum l-am auzi: „Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu pe voi.“ Să remarcăm, mai întâi, că deși nu se știu prea multe despre viața Sf. Nicolae, iar unele dintre acestea sunt puse la îndoială de specialiști,an de an, el este așteptat cu înfiorare în fiecare copil, care primește, deodată cu bunătățile din ghetuțe, și o pildă transmisă din veacuri – să dăruiești spre a dăinui. Neîndoielnic, așa este căci binele făcut în numele lui Dumnezeu, de la care și avem toate cele necesare, face transparente vămile zării prin Iubire „care nu cade niciodată“ și, așa fiind, ne-a vindecă de moarte, hotarul cel mai de pe urmă al răului. Numai din această Iubire izvorăște firesc nevoia de a face bine ca spor al vieții spre viață iar Sf. Grigorie Teologul învață că „binele nu e bine, dacă nu e făcut bine“. Acolo unde lipsesc datele istorice, înfloresc și rodesc poveștile din semințe aruncate cine știe când în pământul ce veghează smerit la creșterea și împlinirea lor. Sf. Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei poartă în nume „biruința“, explicată în cântările noastre: „îndreptător al credinței, chip al blândeților și învățător al înfrânării“.
Sf. Nicolae a trăit în cea de a doua jumătate a sec. III-lea, fiul unei familii înstărite și evlavioase de la care a dobândit credința creștină și virtuțile ce i-au dus faima de tânăr-înțelept. La sfatul unui unchi care era episcop, părinții l-au dat să slujească lui Dumnezeu. Se povestește că atunci când l-a hirotonisit, episcopul a spus celor de față: „Oh, fericită este turma care se va învrednici să aibă acest păstor. Căci acesta va paște bine sufletele celor rătăciți și la pășunea bunei credințe îi va aduce pe dânșii; apoi se va arăta ajutător fierbinte al celor ce sunt nevoi“. După moartea părinților, Sf. Nicolae și-a vândut toate averile, banii obținuți i-a dat săracilor și s-a dedicat în întregime lui Dumnezeu, trăindu-și zilele în rugăciune, post și fapte bune, una spre alta trimițând într-o îmbogățire dătătoare de speranță. Dintre nenumăratele fapte de milostenie, cel mai des este evocată aceea despre un bărbat care avea trei fete deosebit de frumoase, dar sărac fiind, nu avea zestre ca le căsătorească și-l copleșeau gânduri dintre cele mai negre. Aflând, Sf. Nicolae a pus câte o pungă de galbeni pentru fiecare dintre fete, a făcut-o într-ascuns după cuvintele lui Hristos: „Luați aminte, să nu faceți milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei; altminteri nu veți avea răsplată de la Tatăl vostru Cel care este în ceruri“.
A dărui spre dăinuire
Adunatu-s-au ani anii trăiți în rugăciune neîncetată și post, în smerită cugetare și fapte vrednice de înveșnicire, până când, purtat de grija lui Dumnezeu, Sf. Nicolae a mers în cetatea Mierei, la mitropolia Lichiei unde a trăit după cum îi era obișnuința, retras, tăcut, de o modestie desăvârșită. S-a făcut însă că atunci când Ioan, arhiepiscopul Lichiei a murit, episcopii, adunați laolaltă ca să aleagă un nou episcop, s-au rugat ca să fie luminați de Dumnezeu încât să-l aleagă pe drept pe cel chemat la o asemenea lucrare. Atunci, unuia dintre ei i s-a poruncit să meargă de cu noapte la ușile bisericii și să vadă cine va veni primul la casa Domnului, spunând că numele lui este Nicolae. Au făcut întocmai și, minunea s-a întâmplat, căci pe la ceasul utreniei, primul care a venit, după statornicul său obicei, a fost Sf. Nicolae, arătându-se model pentru creștini de atunci și de azi după spusa Apostolului „cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu credința, cu duhul și cu curățenia“. Sf. Nicolae Velimirovici relatează cum că doar puțin înainte, Sf. Melodie, Patriarhul Constantinopolului „a văzut într-o noapte Sf. Nicolae pre Domnul în slavă, stând lângă el și întinzându-i cartea Evangheliei, legată în aur și în mărgăritare de preț. Iar în cealaltă parte a văzut pre Maica lui Dumnezeu, care i-a așezat pe umeri palium arhieresc“. Așa îl întâlnim Sf. Nicolae în cele mai multe dintre icoane, cu referire la două mari minuni care, adăugându-se altora ne umple sufletele de lumina din făptuirea binelui, îndemnând la bunătate.
Cea de a doua minune a fost pe vremea primului sinod ecumenic de la Niceea din anul 325, unde a fost între cei 318 Sfinți Părinți au luptat împotriva ereziei lui Arie, care nega dumnezeirea lui Hristos și, deci, posibilitatea Mântuirii. Văzându-i încrâncenarea, atât de blândul Sf. Nicolae și-a ieșit din fire și l-a lovit pe eretic spre uimita indignare a celor prezenți. Deîndată a fost dezbrăcat de hainele episcopale și trimis în temniță. Unor episcopi, noaptea, li s-a arătat Mântuitorul cu Preacinstita Sa Maică și au înapoiat Sf. Nicolae însemnele episcopale și toți s-au convins că mânia sa era expresia iubirii mistuitoare de Dumnezeu, după spusa Psalmistului: „Râvna casei Tale mă mistuie“. Într-un alt fel, tot despre această iubire vorbește o altă întâmplare de pe vremea împăraților Dioclițian și Maximiam, mari prigonitori ai creștinilor. Atunci, Sf. Nicolae în fruntea credincioșilor au preferat pătimirea pentru Hristos decât închinarea la idoli; le-a fost pildă, povățuitor și ajutor, răbdând foamea și setea dar întărind cu cuvântul pe cei împreună cu el care trăiau adevărul cuvintelor lui Hristos: „Domnului Dumnezeului tău să I te închini și numai Lui Unuia singur să-i slujești“. După edictul dat de împăratul Constantin, Sf. Nicolae s-a întors în cetate aducând cu el pace, blândețe, bunătate, binecuvântare, renunțând la sine și dăruindu-se lui Hristos, cu grijă pentru toate cele necesare credincioșilor – spiritului mai întâi dar și trupului, într-o armonie spre care s-ar cuveni să tindem și azi. Poate de aceea nici nu avem o operă scrisă, anume arătând că creștinismul, asumându-și doctrina în spiritul ei, devine un fel de viețuire întru Hristos dincolo de cuvinte ce se transmite prin însăși logica trăirii. Prin toate a adeverit, cum din ce în ce mai puțini o fac și prea mulți uită, cuvintele lui Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preaslăvească pe Tatăl vostru“.
Primind în suflet sfințenia sa, acum când ne apropiem de marea sărbătoare a Nașterii Domnului, să stăruim a-i urma pilda încredințându-ne pe noi jur că cea mai strălucitoare haină este fapta bună pe care Dumnezeu o știe și o înmulțește cu harul prin cei care îi fac voia. Să ținem minte că fapta bună își are răsplata în ea însăși iar viața Sf. Nicolae o dovedește din plin, pentru că o regăsim mereu reînnoită în darurile pe care le facem în această zi. Mai întâi copiilor pentru a-i deprinde cu bucuria de a primi daruri și cu bucuria mai mare de a le face. Să nu-i uităm nici pe ceilalți, pentru că, această minunată vârstă, copilăria nu se lasă copleșită de ani și amintirea ei e dătătoare de speranță. Mai presus de toate, de la Sf. Ierarh Nicolae învățăm bucuria înmulțirii binelui prin nespus de multe feluri, câte imaginația și sufletul le pot iscodi într-o inimă jertfelnic. Asta ca darul făcut să fie asemenea unei jertfe adusă în numele iubirii lui Dumnezeu care s-a jertfit pentru noi ca noi să redobândim nesfârșirea viețuirii.
A, să nu uităm nici „nuielușa“ poznașă, nu atât pentru a o folosi cât pentru nu uita cât de lesne putem trece peste hotarele dintre rău și bine, că e nevoie să luăm seama la „măsură“, adică fiind „cu minte“ și cuminte. Pe vremuri, nuielușa era din măr, care se punea în apă și dacă la Crăciun înflorea era semn greșelile au fost iertate. Să facem întocmai și, împreună cu cei de odinioară, să fim părtași la bucuria nașterii lui Hristos, darul divin pentru om, colindând: „florile dalbe, flori de măr“.
Elena Solunca Moise
