„Mâinile sus! Cine mișcă, nu mai mișcă!”
Clampării, Cămătarii, Cordunenii, Fane Căpățână ori fratele lui de etnie colorată – mult mai celebrul Fane Spoitoru, Duduienii, ba chiar și Sadovenii, Sile Pietroi, Caiac ori alde Butoane, plus zeci de alți nenorociți de teapa lor, pe care, azi, îi considerăm un soi de „cremă” a lumii infractorilor, puternici și greu de „scos din scenă”. Am ajuns să vorbim chiar și despre „mafii”, fie ele țigănești ori coordonate de români sadea. ?ê?£i, văzând că justiția de azi este, de obicei, neputincioasă în fața lor, am ajuns să regretăm vremurile lui Țepeș-vodă. Oricât ni s-ar părea de ciudat, greșim în ambele privințe. Pe de o parte, infractorii de azi sunt doar niște găinari, copii nereușite ale gangsterilor adevărați, care au stăpânit Bucureștiul cândva, după al doilea război mondial. Iar în privința lui Vlad Țepeș, nu este nevoie să să coborâm chiar atât de adânc în negura vremii. Cu doar câteva decenii în urmă a existat un polițist, un comisar-șef, care le-a venit de hac celor mai nelegiuiți dintre criminalii care au avut ghinionul să-i fie contemporani. „Terminatorul” gangsterilor autohtoni din acele vremuri a fost Eugen Alimănescu (foto), cel pe care presa vremii îl făcuse celebru numindu-l, cu venerație, „Comisarul de Fier”. Iar adversarii pe care i-a scos din bârlog doar ca să-i trimită, rapid, pe lumea cealaltă erau cu adevărat niște „duri”, celebrități interlope din alte vremuri. Vremuri urâte în care Bucureștii, căzuți deja sub ciubota rusească, părăseau zodia Micului Paris pe care aveau să-l schimbe cu raiul comuniștilor. Rai mai urât decât un coșmar, din care nu se va mai ieși decât peste o jumătate de veac. Un rai pervers stăpânit de comuniștii care au reușit, până la urmă ceea ce nici măcar n-au visat marii gangsteri ai vremii: „dictatura proletariatului” a fost cea care l-a ucis până chiar și pe „Comisarul de Fier”
Bucureștiul gangsterilor
Anul 1945: cel de al doilea Război Mondial se încheiase, iar România nu s-a aflat în tabăra câștigătoare. Trupele rusești trecuseră peste noi în cursul operațiunilor militare, la sfârșitul cărora doar s-au prefăcut că se întorc acasă. Vremuri cumplite de criză, foamete și haos. Valul de grațieri din anul 1944, care lăsase mii de pușcăriași în libertate, precum și armele rămase pe mâna civililor au complicat și mai mult situația, iar crimele, jafurile, tâlhăriile și spargerile deveniseră o „rutină” aproape banală. Iluminatul public, distrus în mare parte de bombardamente, făcuse ca ieșirea în oraș după lăsarea întunericului să devină un sport extrem care, adeseori îl costa viața pe imprudentul care se aventura în vreun cartier din periferie. În plus, sărăcia generalizată, care adusese după sine raționalizarea majorității bunurilor de larg consum, transformase depozitele de alimente, alcool și tutun, îmbrăcăminte ori medicamente într-o „țintă” preferată de gangsteri. Ulterior, „prada” obținută de acolo era valorificată la ceea ce, pe atunci, se numea „Bursa neagră” a Capitalei. Tradiția „istoriei orale” spune că, în acea perioadă, gangsterii importanți ai Capitalei se întâlneau prin cârciumile din Brezoianu, 11 Iunie ori cele din Piața Matache Măcelaru, locuri de unde își împărțeau zonele de influență și puneau la cale viitoarele „lovituri”.
Fost ofițer operativ
Acum, la câteva decenii de la acele vremuri tulburi, ziarele sunt cele mai importante izvoare de informații privitoare la întâmplările de atunci. Iar presa a fost foarte generoasă cu Eugen Alimănescu, comisarul-șef care i-a vânat pe „baronii” crimei organizate. Pe 15 octombrie 1945, cotidianul Universul relata: „Comisarul-șef Eugen Alimănescu – pe capul căruia bandiții au pus un premiu de câteva milioane – a reușit într-un interval de patru luni să aresteze peste 1.000 de spărgători, aparținând a 40 de bande care au jefuit lucruri în valoare de patru miliarde de lei și 400 de victime au putut fi despăgubite. Pentru energia și curajul cu care comisarul-șef Alimănescu a dus acțiunea de stârpire a bandiților, domnul secretar general Levente Mihai a dispus ridicarea sa la gradul de șef de poliție”. Cine era acest personaj, pentru eliminarea căruia gangsterii puseseră un premiu consistent? Imaginea lui a fost readusă la viață de către Traian Tandin, și el ofițer criminalist, cu ani lungi de serviciu în Poliție. Scriitor de talent, tot el este și autorul volumului „Jafuri celebre din România“ care conține pagini deosebit de interesante dedicate lui Alimănescu. Conform biografiei sale oficiale, niciodată ajunsă la public, Alimănescu s-a născut pe 26 iulie 1916, la Slatina. În cel de al doilea Război Mondial, a fost pe frontul de Est, în cadrul operațiunilor militare din URSS, unde a slujit Armata Română într-o unitate de transmisiuni. Iar acolo, în condițiile aspre de front, a dobândit o pregătire militară deosebit de riguroasă. Revenit acasă, a cerut să fie admis în forțele de ordine din București. La început, timp de câteva luni, a fost „informator”, termen care în limbajul de specialitate al vremii definea ofițerul operativ care lucra direct pe teren, de unde culegea informații utile serviciului din care făcea parte. Au fost luni deosebit de importante pentru el în cursul cărora a reușit să-și pună la punct o rețea de „surse”, unele racolate chiar dintre „găinarii” mărunți care, din motive doar de ei știute, acceptau să „coopereze” cu Poliția. Urcă rapid treptele ierarhice și ajuns comisar-șef la Prefectură, primește sarcina de a se ocupa de supravegherea cartierelor Ferentari, Sebastian și zona Petre Ispirescu din Rahova. Din păcate, nici pe vremea aceea justiția nu era deosebit de eficientă: probele dispăreau din dosare, cei mai importanți martori mureau subit, iar restul refuzau să mai depună mărturie. Iar dacă vreun gangster ajungea, totuși, după gratii, era eliberat în scurt timp, datorită unor "probleme de sănătate".
Brigada „Fulger”
Odată ajuns comisar-șef, Alimănescu a înființat ceea ce pe atunci s-a numit Brigada „Fulger”, un grup operativ compus din 22 de tineri agenți selectați chiar de el și pregătiți să intervină în cele mai periculoase situații. În scurt timp, nou înființata brigadă a atacat frontal lumea mărilor infractori. Într-o vreme în care justiția se dovedea neputincioasă, oamenii lui Alimănescu au adoptat adeseori „soluția finală”: lichidarea fizică a celor mai periculoși gangsteri ai vremii. Privitor la metodele „neortodoxe” ale Brigăzii „Fulger”, istoricul Dan Falcan a declarat la un moment dat: “Îi omorau pe loc, chiar dacă se predau, mai ales când era vorba despre criminali sau tâlhari notorii. În rapoartele brigăzii se menționa că fie au vrut să fugă de sub escortă fie ar fi deschis focul asupra polițiștilor”. Altfel spus, echipa lui Alimănescu băgase groaza printre marii infractori ai vremii pentru că nu lua „prizonieri” ci făcea tot posibilul să-i provoace pe tâlhari să scoată pistolul. De obicei acesta era și ultimul gest din viața lor: agenții îi lichidau instantaneu, sub pretextul legitimei apărări.
Atunci au murit Argintaru, Hitler și Balaurul
Anul 1945: Bucureștiul, abia ieșit din război, era terorizat de banda condusă de Petre Silberschmied, poreclit Argintaru, bandă specializată în spargeri de bănci și jafuri din magazine. Bandiți deosebit de duri, foloseau arme de foc cărora numeroși polițiști, jandarmi și agenți le căzuseră deja victime. Pe la sfârșitul lunii august, un gardian public a raportat, în miez de noapte, că lângă magazinul „Sora”, din zona Gării de Nord staționează un camion suspect, cu luminile stinse. Sosiți rapid la fața locului, Alimănescu și oamenii lui și-au dat seama că „au căzut” exact peste un jaf organizat de banda lui Argintaru. Au deschis focul iar în lupta de stradă care a durat aproape o oră, oamenii lui Argintaru au fost uciși rând pe rând. Cu o singură excepție: Argintaru însuși care, rănit fiind, a fost arestat. Dar nici el n-a mai trăit mult timp: a fost împușcat în cursul unei tentative de evadare. Tot oamenii lui Alimănescu s-au aflat și pe urma bandelor lui Gică Cioc, zis „Balaurul” și Sandu Moise poreclit „Hitler”, ambele specializate în jafuri, contrabandă cu bunuri furate, jocuri de noroc și trafic cu carne vie. Agenții lui Alimănescu aflaseră că membrii ambelor bande se întâlneau undeva, într-o cârciumă din Ferentari. Probabil că aceștia ar fi avut, și ei, soarta gangsterilor lui ”Argintaru” dacă, înainte de sosirea polițiștilor, nu s-ar fi apucat să se împuște între ei din cauza unei femei. Așa că sosiți la fața locului Brigada „Fulger” i-au găsit morți pe „Hitler”, pe ”Balaurul” și o bună parte dintre oamenii lor. Tot omenii lui Alimănescu din Brigada ”Fulger” i-au lichidat pe tâlharul Nicolae Purecică, zis „Nae Chioru” și pe Iancu Berilă, criminal în serie, autor a peste 20 de asasinate comise cu sânge rece.
Ipocrizia unui propagandist de geniu
La mijlocul anilor 70, pe marile noastre ecrane a rulat un serial polițist al cărui erou era „comisarul Miclovan”, sau Moldovan în ultimele dintre ele. Interpretat de Sergiu Nicolaescu, acel erou justițiar a avut foarte multe în comun cu Eugen Alimănescu. De altfel, talentatul regizor a și recunoscut că personajul său este inspirat atât de figura lui Alimănescu cât și de cea a unchiului său, comisarul-șef Gheorghe Cambrea. Este un serial spectaculos, care se bucură de succes chiar și acum. Seria „Comisarilor” ascunde însă printre episoadele sale, perfidia unui mesaj de propagandă comunistă. Seria „Cu mâinile curate” vrea să ne convingă că nonconformistul polițist interpretat de Sergiu Nicolaescu ar fi colaborat, în cel mai armonios mod posibil, cu „puterea populară”, reprezentată de un nou șef, pus în funcție de comuniști. Adevărul istoric a fost exact pe dos. Iar asta atât în cazul comisarului-șef Cambrea cât și a lui Eugen Alimănescu. În ceea ce-l privește pe acesta din urmă, Traian Tandin afirmă că norocul l-ar fi părăsit definitiv în momentul în care a fost trimis la Sinaia să ancheteze jaful unei vile. Acolo, ar fi aflat că autorii spargerii sunt niște ofițeri ruși din trupele de ocupație. Motiv pentru care el i-ar fi chemat la o discuție lămuritoare. Discuție pe care, iute de pistol, ar fi încheiat-o în stilul său caracteristic: el în viață, iar rușii morți, prăbușiți într-o baltă de sânge. Bineînțeles că, ulterior, „puterea populară” nu a ridicat nici măcar un deget în apărarea „Comisarului de Fier”. Ba din contră: Alimănescu a fost arestat de ruși iar în drum spre una dintre pușcăriile comuniste, a fost „sinucis” și cadavrul său a fost aruncat din tren, pentru a simula o cădere accidentală. Odată cu el murea una dintre legendele Poliției din vechiul București.
Vasile Surcel
