Acum să tot fie trei-patru ani, susțineam o rubrică de opinie într-un alt ziar central, unde mă străduiam să scriu texte inteligente, interesante și simpatice. Din când în când, primeam reacții la creațiile mele, iar acestea erau când de bine, când de rău. Un singur cititor, pitulat după un pseudonim rămuros, se distingea, înjurându-mă cu o consecvență care mă determina să cred că devenise robul unei obsesii pentru persoana mea.
Îmi aduc bine aminte cât m-a tăvălit prin injurii, după ce-am scris ceva la adresa marelui, irepetabilului, indescriptibilului Mutu, de care mie începuse să-mi ajungă până în gât. Zisesem eu, într-un articolaș tupeist, că-l știu pe de rost pe Mutu, că-i cunosc lățimea micului teren facial numit frunte, că-i cunosc fostele amante și că i le intuiesc pe cele viitoare, că știu câtă cocaină ia dimineața pe stomacul gol… Astfel încât, dacă au un dram de inimă, televiziunile cultivatoare de Mutu ar face bine să mă slăbească, fiindcă m-am săturat de el și or mai fi și alte personalități naționale demne de interesul public.
De data asta, cititorului meu i-a sărit până-n tavan țandăra. Mai întâi, mi-a adus la cunoștință că-s moldovean împuțit, scuzându-se pentru pleonasm, fiindcă moldoveanul e prin definiție împuțit; apoi mi-a luat familia la rând, venind cu precizări despre fiecare membru abject al ei. În final, fiindcă finalul încununează opera, m-a obrăzit că-s prea mic ca să scriu despre Mutu, și unde ar ajunge țara asta dacă fiecare ar jigni astfel de monumente care șutează genial la poartă.
Ce să zic, am încasat perdaful. Dar, în furia scriptică a individului, am recunoscut câteva formule stilistice care-mi sunau familiar. Unele fraze, anumite cuvinte-cheie îmi erau cunoscute, astfel încât m-am pus pe cercetat, cotrobăind prin foile mele. Și, în final, fiindcă finalul încununează opera, l-am descoperit cu amărăciune pe cel ce mă taxa statornic, ca pe un hoț de cai.
Nu, nu era vreun cititor oarecare, căruia îi atacasem idolul. Nu. Era chiar colegul meu de pagină, care scria și el același gen de texte ca ale mele. Prin urmare, pe muțește, am șters-o cu primul prilej de la acel ziar, iar redactorul-șef nu bănuiește nici azi motivul real al dezertării mele.
