– fragmente de portret aniversar –
Ca român care trăiește în afara granițelor geografice ale patriei, am suferit în toți acești ani fără să pot face nimic decât să iau notă cu amărăciune de procesul dizolvării vechii Românii. Cu fiecare generație care se stinge, tărâmul mioritic își mai pierde un strat din aura de mit patriarhal de odinioară și se afundă tot mai mult în îngălarea agresivă a ciocoismului de mahala cvasi-democrată de blocuri comuniste în ruină. Dar adevărata nenorocire derivă din ecuația că degradarea fizică duce la degradarea umană.
Chipul chinuit al țării de azi este străbătut de două vicii esențiale: amnezia colectivă și înșelătoria generalizată, ambele decurgând dintr-un prejudiciu major – absența simbolurilor naționale. În timp ce trăsăturile patriei au fost pervertite sub fardul ipocriziei infracționale ori încuiate în morga spaimei de a ieși din noapte, trecutul ei se tulbură inexorabil. Mai poate fi ea readusă la starea de grație ancestrală? E cu putință reconstrucția, când au fost pierdute schițele proiectului?
În lipsa simbolurilor naționale, mulțimile alcătuiesc gloate asociate sub imperiul amenințării. Gloata de la poalele Carpaților. Simbolurile cu orice preț nu sunt de ajuns. Dacă ele se trag din zonele crepusculare ale ignoranței, agresivității și fărădelegii, gloata va deveni cel mult o adunătură.
Să presupunem că ar veni clipa când din cețurile purgatoriului balcanic o mână de oameni ar ajunge să-și dorească refacerea paradisului românesc. Unde vor regăsi modelul uman cântat de poeți și descifrat de filosofi, amprenta genetică a societății? În afara voinței divine nu avem decât un răspuns: în biografiile și operele exemplare ale marilor caractere prevăzute cu har evocator.
Am scris cândva că Paul Goma reprezintă poporul român în exil. Pentru că, între timp, pânza simbolurilor noastre a continuat să se destrame, s-ar putea spune că este tot ce-a mai rămas din acel popor. Privești și nu recunoști; identifici și refuzi să crezi. Cei buni au devenit răi, cei răi au ajuns fiare; impostorii, senilii și egolatrii sunt priviți drept glorii ale culturii; securiștii gestionează averea morală a contemporanilor iar hoții sunt distribuitorii răcnitori ai legii. Această Românie a lor va pieri mistuită pe dinăuntru de adevărurile care azi nu se mai văd.
Mesajul genetic al unei națiuni se află în opera marilor creatori, pentru că ei au cizelat-o. Dumnezeu ni i-a dat pe Eminescu, Caragiale, Creangă, Mateiu, Cioran, Arghezi și Păstorel. Din opera lor poate fi reconstituită România de dinainte de comunism. Pentru perioada neagră îi avem pe Alexandru Monciu-Sudinschi și Paul Goma.
Au românii nevoie de o oglindă care să le arate diformitățile? Dacă vinovatul încearcă să-și uite crima, ignorarea lui Goma este pentru români elixirul care le prelungește boala, drogul care îi ajută să-și suporte mai ușor trecutul falsei glorii și prezentul dezonorant al mizeriei, beția care îi târâie în genunchi spre nenorocirea zilei de mâine.
Popor… Destin… Istorie… Românii de azi au reușit să devalizeze orice, nu numai bănci frauduloase și uzine falimentare, ogoare sterpe și păduri anemice, șepteluri de vite ologite și hălci slinoase din patrimoniul național, dar și sensul noțiunilor înălțătoare, făcând din limba română un depozit inert de cuvinte goale și de poceli barbare.
Inima se zbate pe talerul recunoașterii și al recunoștinței. În absența lor, nu reprezentăm nimic.
La cine să faci apel pentru dreptate, când toată puterea, până și cea la nivel de stână părăsită, de atelier în paragină ori de editură de apartament se află în mâna uzurpatorilor? Cine să facă dreptate celui pe care l-au nedreptățit cu toții, plecând de la foștii prieteni și colegi de breaslă artistică și până la cei care aveau nevoie de el ca să scape de lanțuri? Cum să fie reparată injustiția când injustiția este oxigenul și fărădelegea – sângele organismului în care conviețuiesc românii de azi?
În altă țară, ar fi existat un institut pentru condamnarea comunismului care să-i poarte numele – la noi, sunt copleșiți cu onoruri turnătorii. În altă țară, opera lui ar fi constituit obiect de studiu liceal și universitar – la noi, sub lauri grei gem de îmbuibare impostorii. În altă țară, Academia l-ar fi așezat într-un fotoliu de mare demnitate iar universitățile i-ar fi acordat titluri onorifice – la noi, cei mai iluștri academicieni și universitari sunt experimentați colaboratori ai Securității, care și-au apropiat diplome de doctorat prin acte de vitejie delatoare. În altă țară… De ce în altă țară, și nu în România noastră, cea peste care au suprapus, până la asfixiere, sfidare, derâdere, agonie, letargie și demență, adunătura lor de manea, dezmăț, caricatură și jaf?
Un exemplu recent ilustrează elocvent opțiunile clasei noastre politice vizavi de reperele morale și făcăturile de serviciu. Se spune că decizionalii băștinași fug de Paul Goma ca de tămâie, pentru că acesta ar fi jignit întreaga suflare a patriei, de la Corneliu Coposu (fost Senior) la Traian Băsescu (azi președinte). Puțini au scăpat vitriolantelor lui scrieri, cărora nimeni nu le-a putut găsi vreo pricină de încolțire (exceptând făcătura securistoidă a rasismului, care în cazul altora funcționează sub privirile indulgente ale detractorilor gomici fără nicio sperietură). Se schimonosește rațiunea la ideea comparației, dar, forțând aparențele, în aceeași categorie s-ar încadra și C.V. Tudor. Numai că, în timp ce observațiile acide ale lui Paul Goma sunt obiective și riguros întemeiate, pamfletoaiele lui Vadim păcătuiesc prin subiectivism umoral, imoral, mincinos și continuu schimbător în funcție de ordinele păpușarilor zilei.
Atât Paul Goma, cât și C.V. Tudor au ofensat o groază de personalități active. În mod ciudat, personalitățile au reacționat diferit la stimuli similari. Ion Iliescu, Adrian Năstase și clica lor hulpavă, dar și Traian Băsescu împreună cu echipele lui de teroriști culturali și uteciști politici au trecut repede peste tonele de injurii deversate în capul lor de imundul securist de la PRM și, când conjunctura a fost favorabilă (ei au decis momentul), s-au pupat sub camerele de luat vederi și s-au șters cu cravatele pe buzele unsuroase. Oricât ar înjura, C.V. Tudor nu-și pierde niciun aliat, iar rivalii săi politici s-au agitat să-i asigure un loc călduț sub pavăza imunităților parlamentare. În schimb, oricâtă dreptate ar avea, Paul Goma continuă să fie hulit ori măcar evitat cu grijă de "lumea bună" a golănimii superioare de partid și de stat.
Au iertat scriitorii români toată dezonoarea indusă de colaboratorii Securității, revărsând fluvii de stimă academică și balastiere de prețuire socială peste "bieții" noștri turnători. Lui Paul Goma nu-i pot ierta crima de a fi fost obligați să-l izgonească din rândurile lor la cererea Securității și rușinea de a se fi zvârcolit la picioarele nespălate ale Partidului, pe care el a avut cutezanța să-l înfrunte.
Când oglinda te arată strâmb și ticălos, e mai simplu să spargi oglinda decât să te schimbi.
Nu stă România într-o rână, gata să se prăvale? Ce țară ar putea fi recreată din opera și viața lui C.V. Tudor? Nici nu ar fi nevoie, deoarece coșmarul care le-a făcut posibile nu și-a oprit o clipă motoarele.
Un popor poate fi bătut pentru propriile erori, poate fi pedepsit pentru deciziile conducătorilor, dar când îi batjocorește pe cei care au mizat totul pe cartea adevărului și a demnității umane se spune că a căzut sub semnul blestemului, pentru că numai furia divină mai poate explica atâta nebunie și nelegiuire. Paul Goma s-a zbătut să redea poporului român ceea ce comunismul i-a confiscat: noblețea firească a decenței de toate zilele. Iar poporul, căzut în capcana fricilor mărunte și a mizeriei provocate, i-a întors spatele, înjurând și uitând.
Prezentă permanent, uitarea nu poate fi uitată.
Ignorată, nedreptatea sporește.
Nopțile patriei sunt din ce în ce mai lungi.
La mulți ani, Paul Goma!
14 Septembrie 2008
