Despre arta dialogului
Convorbire cu Basarab Nicolescu, membru de onoare al Academiei Române
– Congresul internațional "Știință și teologie în lumea ortodoxă" a reunit participanți din România, Bulgaria, Georgia, Grecia, R. Moldova, Rusia, Serbia, SUA, Franța și Marea Britanie. Ce idei principale s-au desprins?
– Primul lucru care m-a impresionat a fost nivelul foarte înalt al comunicărilor, fără ca ele să fie omogene. Fiind prima reuniune panortodoxă din lume în domeniul științei și religiei, ceea ce am dorit a fost contactul și confruntarea unor păreri diferite. A doua idee importantă este diversitatea, care pune în evidență sensul profund al dialogului între știință și teologie.
– Care este acest sens?
– Există un dublu limbaj despre teologie. Pe de o parte, în lumea catolică și protestantă, teologia este o știință umană, care se învață la facultățile de specialitate și, deci, se supune rigorii universitare. Pe de altă parte, conform definiției tradiționale, teologia ortodoxă include un stil de viață, o trăire. Ea nu este deci o disciplină universitară, ci altceva – un altceva fără limite. Or, dacă teologia este fără limite nu poate discuta cu ceva care are limite, cum este știința, ale cărei limite sunt de natură metodologică. Ar trebui înțeles că nimeni nu este deținătorul adevărului absolut. Deși câteodată dialogul este dificil, obstacolele pot fi mai interesante decât realizările care vin după aceea, când sunt identificate obstacolele. Se conturează o rețea panortodoxă formată din oameni de știință și teologi care ar putea fi, cred, fructificată în dialogul dintre știință și teologie sau dintre știință și religie.
– Amintesc, și au fost citați, teologi români ca Părintele Dumitru Stăniloae sau Părintele Galeriu, Andrei Scrima…
– Vedeți, amintiți numai teologi, și asta nu e bine, pentru că este dezechilibru. În spațiul ortodox sunt referințe teologice, dar mai puțin cele științifice.
– Acad. Ionel Haiduc, președintele Academiei Române, a citat o clasificare cuprinzătoare și riguroasă a pozițiilor oamenilor de știință față de teologie – conflict, independență, dialog sau integrare.
– Intervenția sa m-a impresionat, ca și pe participanții străini, pentru că a prezentat deschis punctul de vedere al unui om de știință, exact în spiritul în care noi am conceput programul. Nu importă credințele tale personale dacă știi că miza dialogului este în ceva mai înalt, care sunt valorile într-o societate foarte tulburată pe plan mondial și în spațiul românesc. E punctul de vedere al oamenilor de știință, cum sunt și eu, și noi suntem umili, ne știm limitele. Câteodată, teologii nu prea știu limitele, dar, într-un dialog, oricare ar fi poziția teologului, ea poate fi pusă în discuție.
– Cum?
– Desigur, trebuie afirmată tradiția, valorile ei, dar câteodată limbajul folosit este anacronic, blochează dialogul și așa se explică, poate, faptul că oamenii de știință sunt destul de puțini. Există suspiciunea că religia vrea să absoarbă știință și nu asta căutăm noi în acest dialog, pentru că fiecare reliefează un aspect complementar extrem de util. În context românesc, avem o dimensiune care ar trebui fructificată și nu mă gândesc numai la personalitățile amintite, ci la tinerii pe care i-aș dori angajați în această mișcare pentru că noi avem de transmis un mesaj, anume misterul ireductibil al lumii care poate coexista cu misterul prezent în natură, în semne pe care oamenii de știință încearcă să le descifreze. Deci, ierarhia dintre ordinul natural și supranatural poate fi păstrată, dar în dialog trebuie umilitate pentru că vorbesc oameni, cu inerentele lor limite. Această atitudine a fost ilustrată în mod exemplar de cuvântarea la congres a IPS Iosif, care ar trebui să constituie un exemplu pentru teologii implicați în dialogul cu știința. Noi încă suntem dominați în discursul nostru, în luările de poziție, de anumite atitudini subconștiente, de reprezentări care ne manipulează dacă nu devenim conștienți de ele. Nu e rău că le avem, dar este rău să crezi că acestea sunt singurele posibile în lume, pentru că de aici vine totalitarismul. Din păcate, deși în România totalitarismul a dispărut, încă persistă în unele dintre atitudinile noastre.
– Ați vorbit de apariția unui neoateism…
– E o nouă formă de ateism mult mai subtilă, venită din partea unor oameni de știință dintre cei mai străluciți cum este, de pildă, Steven Weinberg, laureat al Premiului Nobel în fizică. Concepția lor ascunde o confuzie între ceea ce eu numesc niveluri de realitate, fiindcă știința nu explorează același domeniu, același nivel de realitate ca teologia. A închide ochii în fața acestui neoateism sau a-l condamna în bloc nu e o atitudine rezonabilă.
– Care ar fi această atitudine rezonabilă?
– Înțelegerea. Încercarea de a răspunde unor întrebări ca: De ce se petrece acest fenomen? Care sunt cauzele? Cum putem dialoga chiar cu adversarii poziției noastre? Arta dialogului e o artă foarte dificilă.
– Sunteți inițiatorul acestui dialog, perseverați în organizarea unor asemenea întâlniri, ceea ce mă face să cred că sunteți exersat în această artă. Cum se explică?
– Sunt om de știință și știința m-a învățat să învăț.
– Și cum se învață să înveți?
– Printr-o atitudine deschisă, adică să știi că nimic nu posezi pentru totdeauna sau, cum am scris, "să devii tu însuți întrebare". Bineînțeles, este o poziție neconfortabilă și cei obișnuiți cu o gândire închisă în sine nu o pot accepta. Eu pot gândi astfel pentru că am o formație științifică și, în același timp, am credința mea ortodoxă și nu văd niciun conflict între credința mea și practica de om de știință. Dimpotrivă, găsesc o armonie extrem de interesantă, dar comunicarea acestei armonii, desfășurarea unui dialog este foarte dificilă pentru că intrăm într-un domeniu în care ar fi necesară o psihanaliză a spiritului uman, mai ales după zeci de ani de totalitarism.
– Ce împliniri și speranțe aveți?
– Lucrul la care țin foarte mult este că, orice s-ar întâmpla, rămân cărțile și sunt foarte bucuros că în Editura Curtea Veche am găsit un partener foarte bun și am reușit să publicăm 17 cărți în doi ani. O mare problemă e că nu avem cărți în spațiul ortodox, referințele pe care le-am făcut sunt deja publicate – Părintele Stăniloae, Părintele Galeriu și Andrei Scrima.
– Nu formați tineri, ei nu au prejudecățile celor vârstnici?
– Aceasta e speranța mea, deși, spre marea mea surpriză, am întâlnit la unii tineri poziții mai dogmatice, în sensul rău al cuvântului, decât la cei vârstnici.
– Ce se poate face?
– Ne-am propus să avem discuții cu Academia Română și cu Patriarhia Română în vederea formării teologilor în domeniul științei și a oamenilor de știință în teologie. Avem deja o experiență la Universitățile din Cluj și din Craiova, și rezultatele sunt excepționale. Deci, există oameni care se pot deschide, care așteaptă acest dialog și ar trebui să extindem acest gen de discuții.
