40 de ani de la Primăvara de la Praga
Mulți dintre noi își mai amintesc de acea zi de 21 august 1968, când, în Piața Palatului, mii de români și-au manifestat spontan și sincer solidaritatea cu popoarele ceh și slovac invadate de armatele Tratatului de la Varșovia (cu excepția României), învingând dramatic speranțele Primăverii de la Praga. A fost cea mai mare acțiune armată din Europa după cel de al doilea război mondial și, la 26 august, reprezentanții sovietici și cehoslovaci au semnat acel "protocol de la Moscova" prin care se punea capăt reformelor democratice. Marcând patru decenii de atunci, în aula Academiei Române s-a desfășurat o Conferință internațională, organizată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) al Academiei Române, Ambasada Republicii Cehe, Ambasada Republicii Slovace, Centrul ceh de la București și Fundația Europeană Titulescu cu sprijinul Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică. Primăvara de la Praga a fost un moment care trebuia să rămână ca unul de cotitură în istoria recentă, dar, afirma acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române, "nu a fost să fie așa, și la 21 august a fost o lovitură dată speranțelor". Peste timp, anul 1968 rămâne ca unul al trezirii conștiințelor, ca o fereastră spre ceea ce ar fi putut să fie începutul unui proces de eroziune a totalitarismului încheiat în 1989. După sesiunea de deschidere, lucrările au continuat la Fundația Europeană Titulescu sub semnul cuvintelor marelui diplomat român înscrise pe basorelieful de la intrare: "Fiecare își are misiunea sa, cu toții uniți cum ne-am putea îndoi de succes? Ce importanță are faptul că nu vom mai fi prezenți când opera va fi terminată?"
În alocuțiunea sa, ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Republicii Slovace la București a subliniat că evenimentele de atunci, evoluția ulterioară arată că "niciun regim totalitarist, nicio forță, nici putere nu este suficientă ca să înăbușe dorința de libertate a poporului". În memoria cehilor și slovacilor mai stăruie ecourile emoționale, iar "solidaritatea României nu se uită și nu se va putea uita". În același spirit, Dna. Hildegard Buncakova, consilier al Ambasadei Republicii Cehe, a caracterizat anul 1968 ca "un an de referință pentru evoluția ulterioară a așa-numitului lagăr comunist". Cum se știe, idealurile generațiilor de atunci n-au fost împlinite, însă "experiența dobândită din eșuarea încercărilor de împăcare a comunismului cu democrația a fost fructificată peste 20 de ani, când noua șansă istorică a găsit societatea noastră mai matură și mai bine pregătită pentru schimbări fundamentale".
După 1968 a urmat un fel de tăcere până în 1989, odată cu prăbușirea regimurilor comuniste și, de atunci, a apărut o adevărată literatură, deși, aprecia prof. univ. Adrian Năstase, "nu au lipsit și nu lipsesc încă clișee, un anumit schematism al calificării și încadrării unor curente, lideri, poziții și fapte". Dintre temele propuse pentru viitoare analize amintim: tratarea corelativă și comparativă a "evenimentelor" de la Berlin (1953), Budapesta (1956), Gdansk (1959), Praga (1968) ca manifestări ale slăbiciunii și crizei sistemului socialist; eșecul reformiștilor din Cehoslovacia din perspectiva celor direct implicați, dar și a observatorilor contemporani sau analiștilor ulteriori; "doctrina Brejnev" și abandonarea principiilor și normelor dreptului internațional în relațiile dintre statele membre ale "comunității statelor socialiste"; efectul devastator generat de invazia din august 1968 în rândurile stângii din Occident; pericolul ocupării militare a României de trupele Tratatului de la Varșovia – între temere și realitate. Mai sunt încă multe semne de întrebare, însă "dincolo de orice amănunte, de alte semnificative puncte de vedere, rămâne realitatea că marile capitale occidentale s-au limitat la a condamna moral, în termeni diplomatici, invazia din Cehoslovacia, fără de a avea intenția de a trece la presiuni de vreun fel oarecare, cu atât mai mult la amenințări, lăsând ca dincolo de Cortina de Fier, Moscova să-și gestioneze politic și militar toate treburile de interes direct, așa cum hotărâse de conveniență cu Washingtonul și Londra în urmă cu 25 de ani". Altfel, "a trece prea repede sau indiferent peste o asemenea clipă ar fi nu doar nedrept, ci și periculos".
O înfrângere care a dus la o victorie
Unele dintre aceste aspecte au fost analizate în temeiul cercetării riguroase a unor documente (câte au putut fi consultate) în comunicările prezentate. Acad. Florin Constantiniu a analizat amplu și nuanțat contextul internațional al crizei cehoslovace, cu un accent deosebit pe pozițiile SUA și Franței. E adevărat că vocile care s-au exprimat în favoarea Cehoslovaciei au fost puține și, indiferent ce credem astăzi, "cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu din 21 august a exprimat voința poporului român de solidaritate cu Cehoslovacia… încercările de a diminua sau a anula importanța acestui moment "sunt, de fapt, un atentat la adevărul istoric pentru că documentele nu lasă nicio urmă de îndoială". Stăruind asupra unor asemenea documente, dr. Dan Cătănuș (INST) a subliniat că actul de condamnare a invaziei sovietice a fost "unul de mare curaj, în condițiile în care România nu avea nicio garanție că nu va fi la rândul ei invadată", iar prudența discursului ulterior nu s-a datorat renunțării la principii sau altor motive, "ci constatării că România ar fi rămas practic singură în fața colosului sovietic". Cu excepția unui îndemn la rezistență din partea Chinei și a avertismentului lansat de președintele Johnson din 30 august, "conducerea de la București nu a primit decât îndemnuri la prudență, atât din partea Occidentului, cât și a Iugoslaviei vecine".
S-a întâmplat, însă, că măsurile de control al exprimării publice de după 21 august în scopul prevenirii unor incidente care să ducă la o intervenție sovietică s-au transformat, în timp, într-o structură totalitaristă care a dus la evenimentele din 1989. Dr. Radu Ciuceanu, directorul INST, după un film al evenimentelor, concluziona că, în decembrie 1989, "aceiași oameni au fost care l-au dus pe Ceaușescu în drumul spre Târgoviște și la zidul execuției".
În istorie, sublinia Florin Constantiniu, faptele se judecă în două contexte – unul imediat și altul de durată. Cel imediat a fost sfârșitul Primăverii de la Praga și înlăturarea lui Dubcek, când Uniunea Sovietică a fost victorioasă "punând capăt încercării de a crea o formă alternativă de socialism". În durata lungă, Cehoslovacia este cea victorioasă, deoarece Uniunea Sovietică, impunând la conducere forțele cele mai conservatoare ale partidului, a agravat disfuncționalitățile și disensiunile sistemului socialist și au dus la prăbușirea lui. Concluzia a fost sintetizată într-un slogan care circula în Cehoslovacia invadată de tancurile sovietice: "și șoarecele poate să mănânce pisica".
