Aș putea să mă plâng la Protecția Consumatorului, fiindcă liniștea mi-a fost furată de filmul lu' Caranfil, "Restul e tăcere", pe care l-am văzut de cinci ori; eu, care arareori duc la capăt vizionarea unui film, din motive de plictiseală. "Restul de tăcere" – o lucrare de o perfectă rotunjime, dedicată nașterii, în 1912, a primului film de lungmetraj românesc, despre războiul purtat la 1877 cu turcaleții. Vi-l recomand: în opinia mea, e operă de artă.
Apare în creația lui Caranfil o imagine din Bucureștiul lui 1912, care-i arată pe falnicii soldați ai războiului de independență ajunși milogi stradali, în uniformele lor cu stofa ruinată. O imagine fugară, dar grea, în dantelăria filmului. Fiindcă m-a mișcat deosebit, am scotocit prin presa începutului de veac douăzeci și am dat peste o tabletă amară de-a lui Arghezi, închinată "sergentului rănit în războiul din 1877, Marin Ionescu, care, într-un colț de stradă din București, reprezintă astăzi bravura și gloria țării în calitate de cerșetor". Falnicul ostaș de odinioară e, la distanță de trei decenii, un bătrân ciopârțit, care "seamănă cu resturile unei vite tăiate de tren".
Tableta "Sânge și aur" e scrisă de Arghezi în 1913, dar portretul eroului din Regimentul 2 de Cavalerie te cutremură și la un veac distanță: "Nasul îi lipsește, picioarele i-au rămas dincolo de Dunăre. Dar viteazul de la 1877 a rămas exact atâta om cât s-a putut aduna cu grebla și curăța de pe spărturile bombei ce i-a făcut explozie între picioare".
Ca și când nu ar fi fost destul că norocul s-a găsit să facă economie pe seama acestui om, a mai venit și statul cu zgârcenia lui proverbială, astfel încât pensia de invalid, oricum ridicolă, de 25 de lei, i-a fost scăzută la… 20. Dar o duduie de la casa de pensii l-a consolat pe veteran: "Dumneata ești încă destul de fercheș. Eu, în locul dumitale, m-aș face văcsuitor de ghete".
Indiferent de secolul în care viețuiește, amploaiatul statului e la fel. Doar un atemporal amploaiat al statului putea da un așa sfat unui om care nu mai purta picioare, implicit încălțăminte, de 36 de ani. În fine, cu harul său știut, Arghezi găsește o justificare ironică pentru micimea pensiei, atâta timp cât ea se adresează "nevoilor unei optimi dintr-un bărbat întreg." Restul, desigur, e tăcere.
