Cel mai notabil lucru al acestor alegeri, zic eu, și totodată singurul lucru notabil al acestor alegeri a fost tocmai sistemul de redistribuire a voturilor, atât de contestat acum, când cortina s-a tras cu zgomot sec, de ghilotină. Deși alegerile sunt, în general, un spectacol trist de circ, unde fel de fel de sălbăticiuni fac acrobații răsuflate, eu unul am murit de râs la cele abia mântuite și mai mor și în momentul de față. Fiindcă ce poate fi mai distractiv decât să-i vezi pe Tărăcilă, pe madam Norica Menopauză, pe ofticatul liberalo-pesedist Dobre, pe învârtitorul Paul Păcuraru sau pe poetul gros la maț Adrian Porcinescu otrăvindu-se cu spume, pentru că s-au lins pe bot de mandatul de senator ori deputat, în pofida unor căruțe relativ pline de voturi, pe care cu atâta transpirație neplăcut mirositoare le-au adunat?
Iar în același timp, cu ochiul celălalt, să contempli puritatea unor neaveniți, care au candidat și ei mai mult de umplutură, ca niște coate rupte, ca niște neica nimeni, ca niște mațe fripte, ca niște rude sărace ale primilor, fără să cuteze a gândi, măcar o clipă, că-și vor trage pe turtă un huzur parlamentar de patru ani, cu un ridicol mărunțiș de voturi… Desigur, foarte desigur, în fruntea tuturor s-a postat cetățeanul acela udemeristic, personaj dulce de tot – Joszef Koto – singurul candidat din lume fără staff și fără campanie electorală, strecurat în parlament cu voturile care intră lejer într-un compartiment al portofelului, fără să umfle buzunarul. Parlamentar cu 34 de voturi, mai puține decât cuprinde o scară de bloc cu drept de vot… Nici Eugen Ionescu n-ar fi cutezat să-și treacă în teatrul său ceva atâta de absurd.
Totuși, din punctul meu de vedere, parlamentarul ideal e ăla arestatul, liberalul Virgil Pop, aflat priponit la mititica. Fiindcă văd un anumit simbol în alegerea sa uninominală, sper ca mulți dintre camarazii săi să i se alăture, pentru a-i ține companie, acolo unde acesta se află. Așa e colegial.
