De Crăciun și de Paști, ne epuizăm toate rezervele de fățărnicie, acest lucru întâmplându-se întrucât simțim nevoia să pozăm, contrar firii omenești, în ființe mari la inimă și degrabă iubitoare ale aproapelui. Ne urăm – până facem scurtă la mână sau la gură – sănătate, fericire, împlinirea tuturor dorințelor și cât mai multe feluri de progres, fiindcă tare-s multe felurile de progres; iar pentru asta, așezăm cuvintele în cea mai contorsionată topică pe care săraca limbă română o permite. "Fie ca nașterea Mântuitorului să vă pogoare în cuget gândul nepătat, pacea neprihănită să vă călăuzească pașii pe calea neabătută a Domnului, iar năzuințele să vi se pârguiască, alături de toți cei dragi!"
Cuvintele gem de ți se frânge inima, cu tendoanele umflate și ochii bulbucați, asamblate în niște construcții ce par proiectate de un colectiv de arhitecți ai lexicului beți clește. În comparație, până și limbile vietnameză și senegaleză par mai la îndemâna gurii noastre. Când, în afară de aceste sărbători ipocrite, românii mai vorbesc atâta de ciudat? Când?
N-ar fi mai uman să ne urăm lucruri firești, într-o limbă normală, de zi cu zi? Să ne spunem simplu: "Dumnezeu cu dumneavoastră și s-o scoateți luminos la capăt cu leasingul la autoturism!" sau "Multă fericire și viață lungă, alături de perfecta dumitale soție, fiindcă un divorț înseamnă partaj și ține-te atunci, frățioare!" ori "Fericire cu sănătate deplină, pentru că o intervenție chirurgicală costă de te uscă, frate creștine!"?
Dar apropo de sărbătorile astea – în care iubirea de aproape e insuportabil de fierbinte -, mă pot și eu lăuda cu o performanță eminamente creștinească. Anume că nu de la musulmani, budiști ori evrei am încasat cele mai mari și mai oribile nedreptăți din viața mea, ci de la frații creștini. De la niște creștini ortodocși, dintre cei care de Crăciun și de Paști își fac din platforma bucală o rampă de lansare pentru niște urări impecabile, dar nule ca sinceritate.
