…O fac după datina străbună și aduc vestea minunată „Că azi s-a născut, Cel făr-de-nceput", Iisus Hristos din Sf. Fecioară Maria într-o iesle din Bethlehemul Iudeii. Era pe vremea împăratului Augustus care poruncise un recensămånt și fiecare trebuia să se înscrie în orașul natal, așa că Prea Sfånta Fecioară, fiind din neamul lui David, a pornit spre Bethleem. Cum nu a găsit adăpost în cetate, a poposit într-o peșteră singuratecă, unde s-a împlinit Nașterii Fiului lui Dumnezeu. Cum nu a găsit adăpost în cetate, a poposit într-o peșteră singuratecă, unde s-a împlinit Nașterii Fiului lui Dumnezeu. Atunci, în noaptea sfåntă, prin întruparea Domnului, timpul a dobåndit o nouă semnificație, pentru că asumåndu-și mărginirea vieții omenești, Hristos a dezmărginit timpul, devenit astfel al måntuirii, al eliberării de moarte prin înviere. Sf. Vasile cel Mare a numit ziua nașterii Måntuitorului „Zi de naștere a umanității", al începutului restaurării omului, pentru ca acel care „crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică". Iar viața veșnică înseamnă, „Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis". Ne asigură Părintele Stăniloae, „Numai credința în Dumnezeu dă un sens, dă o logică existenței. Omul credincios este cu adevărat omul rațional."
Cu aceste gånduri, ne întoarcem în Bethleem și o vedem cu ochii inimii pe Sf. Fecioară Maria cu pruncul, pe blåndul Iosif, animalele din preajmă și pe cei trei magi de la Răsărit. Sf. Evanghelist Luca scrie și despre păstorii ce făceau de strajă la turmele lor și, văzånd îngerul, au fost cuprinși de „frică mare" pånă l-au auzit: „Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru voi și pentru tot poporul. Că vi s-a născut vouă azi Måntuitor, Care este Hristos Domnul în cetatea lui David. și acesta va fi semnul: Veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle". Urmånd steaua binevestitoare, au ajuns la Bethleem și cei trei magi de la Răsărit, de la Răsăritul cel pămåntesc veniți să se închine Răsăritului celui de sus, marcånd sfårșitul închinării la idoli și chemarea neamurilor la credința în Dumnezeu cel în Treime închinat și slăvit – Tatăl, Fiul și Sfåntul Duh. În colinde mai sunt numiți cei trei crai și trecuseră mai întåi pe la Irod (care semnifică patimă) întrebånd „unde este împăratul de curånd născut al iudeilor?" Pe numele lor, Melchihor, Gaspar și Balthazar au adus daruri; aur, tămåie și smirnă. Aur ca simbol al regalității, Iisus fiind recunoscut ca Mesia cel așteptat de profeții Vechiului Testament; tămåie ca simbol al spiritualității în semn de recunoaștere că Hristos a venit să dea un nou sens lumii; smirnă ca simbol al sacrificiului, al jertfei. Ei sunt primii care l-au recunoscut și s-au închinat lui Iisus și cu ei înțelepciunea și știința vremii, astrologia, s-au înclinat cu smerenie în fața Måntuitorului. Nu s-au mai întors la Bethleem, la Irod care îi aștepta să-i dea vești despre noul împărat și, simțindu-și puterea amenințată, a ordonat acea ucidere a pruncilor, în speranța vană că între ei va fi și Hristos, care „din țară s-a dus".
„Răsăritul cel de sus" rămåne mereu o taină minunată și scria Sf. Maxim Mărturisitorul: „Căci cine ar putea să știe în ce fel Dumnezeu S-a făcut trup și a rămas Dumnezeu; cum rămånånd Dumnezeu; El este om adevărat? Credința singură înțelege aceasta, cinstind cuvåntul în tăcere." Dincolo de hotarul tăcerii, întålnim atåt de numeroasele colinde, amintind de „limba vechilor cazanii", purtånd dinspre străbuni spre strănepoți și bucuråndu-ne cu vestea minunată ce ne cuprinde în marea îmbrățișare a Iubirii a lui Dumnezeu. Peștera natalității a fost cuprinsă de lumina pruncului dumnezeiesc spre înnoirea firii omenești,pentru că, încredințează Sf. Clement al Alexandriei, „Deși nu era din lume, Acesta a venit la oameni ca om al acestei lumi". De acea s-ar cuveni ca bucuria sărbătorii să ne amintească, după cuvintele Sf. Grigorie de Nyssa, „ că minte am primit ca să cunoaștem pe Hristos, dorință pentru ca să alergăm spre El,memorie avem ca să-L purtăm în ea pe El, fiindcă El a fost Arhetipul celor zidite (de El)… nu Adam cel vechi este modelul lui Adam cel nou, ci Adam cel nou este modelul celui vechi." Ne-o spun și colindele în dulcele lor cånt cum că Hristos a „venit să spele lumea asta de rău și de păcat" și că prin El „raiul cel închis, poarta și-a deschis".
La începuturi, sărbătoarea Nașterii Domnului se făcea la 6 ianuarie, la Bobotează (Epifania), cånd se aniversa și prima minune de la Cana Galileii, începutul misiunii Sale pămåntești. Prin anii 330-340, Crăciunul a fost fixat la 25 decembrie, solstițiul de iarnă la romani, care sărbătoreau victoria soarelui și așa a rămas de atunci. și ce mult spune colindul-tånguire pentru Bethleem care „nu a primit la sine pe Fecioara Maria să-L nască pe Mesia". Ne pregătim de sărbătoare împodobind bradul, obicei venit din Europa Occidentală, foarte probabil din Germania, și adoptat cu o anumită reținere la noi dacă ținem seama de articolul destul de critic scris de lui Petre Ispirescu. Bradul „cu cetina tot verde" ca și darurile pe care le facem au o semnificație mai profundă și trimite gåndul la Darul pe care Dumnezeu însuși l-a făcut omului prin întruparea lui Hristos. A făcut-o din Iubire, înțeleasă ca „plinire a Legii", pe care o depășește purtånd-ne în spațiul libertății ca reînnoit dialog între om și Dumnezeu. în cåntarea de Crăciun auzim: „Slavă întru cei de sus, pe pămånt pace, între oameni bunăvoire". Slava este a lui Dumnezeu, Părintelui luminilor de la care primim „toată darea ce bună și tot darul cel desăvårșit". Pacea este aceea dăruită de Hristos, a iubirii jertfelnice și, dacă trecem de la creștinismul vorbit la cel al trăirii autentice facem din „bunăvoire" un mod de a fi împreună.
într-un glas cu colindătorii vă cåntăm: „și la anul să venim, sănătoși să vă găsim" , cu credința nezdruncinată că „De acum pånă-n vecie, Hristos cu noi o să fie".
