Călăuză spre Lumina cea adevărată
Aducem astăzi cuvios prinos de cinstire Sf. Mare Mucenic Haralambie, încercând a înțelege viața închinată lui Hristos după numele care i-a rostuit destinul, aureolat la bătrânețe cu mucenicia. Numele de Haralambie a apărut odată cu creștinismul ca alcătuire unitară a două cuvinte – harà, desemnând bucurie, încântare, entuziasm și làmpo, a străluci, a lumina. Bucuria a răsărit din Hristos, Lumina cea adevărată „care luminează și sfințește pe tot omul ce vine pe lume” și l-a călăuzit pe Sf. Haralambie care, în anul 202, s-a împărtășit cu moarte mărturisitoare spre înveșnicire. I-a fost dată ultima fericire mântuitoare, care le recapitulează pe toate: „Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voatră multă este în ceruri”. Cuvânta Hristos ucenicilor: „ Nu vă temeți de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și trupul și sufletul să le piară în gheena”. Toate acestea și multe altele din Noul Legământ le cunoștea Sf. Haralambie și, până la 113 ani, cât avea când a plecat la Domnul, s-a hrănit cu „tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, l-a propovăduit smerit cu „râvnă și vrednicie”, cu cuvântul înțelept și fapta ziditoare în cetatea Magneziei (o localitate din Asia Mică).
Ceea ce nu oprește legea, oprește bunacuviință
Despre viața Sf. Mare Mucenic Haralambie nu se știu multe și, foarte probabil, că fără sfârșitul martiric, ar fi fost necunoscut ca alți sfinți, neștiuți de noi dar iubiți și ascultați de Dumnezeu. Lumina și bucuria, laolaltă, i-au călăuzit drumul spre o altă unitate concretă proprie vieții creștine – cuviința și mucenicia, care a încununat-o întru desăvârșire. Mai întâi cuviința, purtarea în bună rânduială cum spuneau străbunii, rânduiala celui care se numește pe sine creștin, însemnându-se cu semnul Crucii. Despre puterea cuviinței celei bune, Seneca scria:„ceea ce nu oprește legea, oprește bunacuviință.” Sf. Mare Mucenic Haralambie și-a trăit viața în smerenie lucrătoare, ca bun păstor, ce se pune pe sine pildă de credință și iubire lucrătoare până la jertfă. Cuvintele și faptele tinereții și maturității nu au fost consemnate, însă, neîndoielnic, ele au fost unele apostolești, altfel nu am înțelege puterea mărturiei sale la o vârstă ce, prin definiție, este a slăbiciunilor de tot felul. Pilda sa este cu atât mai vrednică de luare aminte, cu cât în acele vremuri creștinii erau mai degrabă prigoniți decât preamăriți.
Lucian, pus de împăratul Septimiu Sever guvernator al cetății Magnezia, s-a înfuriat pe Sf. Haralambie care reușise să facă din comunitatea creștină un exemplu atât de convingător încât a convertit mulți păgâni la credința în Hristos, Mântuitorul lumii. Descendent din spița Irozilor și Pilaților, el cunoștea prea bine că pentru a se bucura de favorurile împăratului ( un alt fel de bucurie îngemănată cu întunericul sufletului și minții), trebuia să se remarce în persecuția creștinilor. Fără să țină seama de cinstitele bătrâneți ale Sf. Haralambie, el a poruncit să fie întemnițat, gândind în nesocotința sa după vorba „Bate-voi păstorul și se va risipi turma”. Nesocotință, pentru cele ce au urmat l-au contrazis și, mai mult, i-a unit pe credincioși și a adus alți mărturisitori ai dreptei credințe.
După obiceiul vremii, mai întâi, torționarii l-au obligat pe Sf. Haralambie să se închine idolilor, nedându-și seama că, după ce atâția ani de viață L-a urmat pe Hristos, nu avea cum să se dezică întinându-și cinstita bătrânețe. Dumnezeu i-a dat puterea să reziste și în tot ceea ce a urmat Sf. Haralambie a adeverit cuvintele Mântuitorului: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Pentru cei de astăzi, obișnuiți a evada degrabă în realitatea virtuală, e greu de înțeles mulțimea acestor chinuri. Ne vine în ajutor știința. Bunăoară, psihiatrul M. Scott Peck vede sursa răului contemporan în faptul că omul crede că-l poate remedia începând cu schimbarea lumii în loc de schimbarea sinelui, fugind de libertate prin neasumarea responsabilității. Reținem că „adevărata dezvoltare spirituală poate fi obținută doar printr-un exercițiu perseverent al iubirii adevărate”, care își asumă durerea ca o eliberare. De unde recomandarea: „Dacă scopul tău este să eviți durerea și să scapi de suferință, nu te-aș sfătui să cauți niveluri mai înalte de conștiință sau de evoluție spirituală. Pentru că, mai întâi, nu le poți dobândi și, în al doilea rând, dacă le vei atinge e foarte probabil că vei fi chemat să slujești în alte feluri.” În altă parte, „Drumul spre sfințenie trece prin maturitate. Nu există scurtături sau drumuri mai ușoare… Trebuie instituită o identitate cu sine înainte ca omul să o poată transcende”.
În această zare deslușim cum refuzul Sfântului a întărâtat sadismul guvernatorului care a născocit noi chinuri, hotărât a birui slăbiciunea vârstei, care avea să se arate mai presus de toate iscodirile malefice ale mai-marilor lumii. Sf. Haralambie nu doar că le-a suportat, dar a avut tăria de a mulțumi călăilor, dând și o lecție: „Vă mulțumesc fraților, că mi-ați reînnoit sufletul care dorește să se unească cu veșnicia”. Impresionați de puterea eliberatoare a Adevărului, doi dintre paznici, anume Porfirie și Vaptos au mărturisit pe Hristos și îndată au fost omorâți prin decapitare. Asemenea lor au fost martirizate și trei femei care îl lăudau pe Hristos, Cel Căruia i s-a dat întreaga putere ce se răsfrânge și asupra celor care îl mărturisesc în duh și adevăr. Orbit de mânie, a început însuși a-l tortura pe Sfânt, dar mâinile ucigașe i-au căzut iar gura ce voia să-l scuipe s-a întors la ceafă. Înspăimântat, guvernatorul s-a rugat Sfântului martir care l-a și vindecat pe loc, arătând puterea dobândită de cel care, lepădându-se pe sine, urmează lui Hristos, de la care știa că se cuvine să ne iubim dușmanii, să facem bine celor ce ne fac rău, să-i binecuvântăm și să nu-i blestemăm. Impresionat, Lucian a ordonat încetarea persecuției creștinilor și el însuși s-a botezat.
„Cel care crede în Mine, chiar de va muri, va trăi”
A auzit și împăratul Septimiu Sever de minunile e Sf. Haralambie și, cum tocmai pornise o nouă prigoană împotriva creștinilor, a ordonat arestarea pe dată a Sf. Haralambie. Au reînceput chinurile torturilor prin care bătrânul Sfânt a trecut nevătămat, anume încredințând cum neputința trupului este depășită de osârdia duhului. A continuat să facă minuni – a alungat un demon, a înviat un mort, determinându-l, în cele din urmă, pe împărat să recunoască: „Adevărat, mare este Dumnezeul creștinilor!” Fiica împăratului, Galinia, a împărtășit credința creștină și, se spune, că a sfărâmat cu mâinile sale idolii dintr-un templu creștin. E folositor să reținem mai ales astăzi când nu încetăm a învinui, fără a analiza, „secularizarea” că întărirea în dreapta credință și convertirea a fost urmare firească a pildei dată de Sfântul Haralambie care s-a vădit a fi până în ultima suflare un bun păstor. Se spune că Sf. Haralambie i-ar și spus împăratului: „Mulți ani viețuind, O! împărate, și câștigând multă înțelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat și am crezut într-însul.” Cum nu stă în obiceiul împăraților acestei lumi să rămână statornici în hotărârile luate la îndemâna trecătoarei clipe, Sever s-a răzgândit în ciuda minunilor pe care le făcea sfântul. Între altele, spre a-l compromite l-au dus la o văduvă dar Sfântul a făcut să înfrunzească stâlpul casei și a doua zi să de roade. Pe toate le-a suportat, dând slavă lui Dumnezeu și mărturisind: „Mult mă folosesc muncile, căci cu cât trupul meu se zdrobește în bătăi, cu atât se bucură în mine duhul meu”. În cele din urmă, prefectul Crispus, înfricoșat de mulțimea celor convertiți, a insistat pe lângă împărat să-l ucidă pe Sfânt iar împăratul a ordonat să fie decapitat. Primind sentința ca pe o consacrare a muceniciei sale, bătrânul cânta psalmi și se ruga: „Pomenește-mă Doamne, Dumnezeul meu întru împărăția Ta”. A mai cerut Domnului ca, pe unde vor fi, moaștele sale să fie binecuvântare, ca pământul și oamenii să nu cunoască foametea, să fie apărați de boli, mai ales de ciumă: „Doamne, iartă-le păcatele și le dă îmbelșugare din roadele pământului…iar roua ce se coboară de la Tine să le fie tămăduire”.
În țara noastră, cinstit cu evlavie Sf. Mare Mucenic Haralambie s-a arătat neobosit folositor mai ales în vremuri de foamete și epidemie de ciumă (faimoasa ciumă a lui Caragea). Mai presus de toate minunile și prin ele, Marele Mucenic Haralambie ne-a dăruit pildă vie de sfântă îngemănare a luminii cu bucuria, de a ne lepăda de sinele cel întunecat pentru ca, luându-ne crucea să-L urmăm pe Hristos, „Lumina lumii”, „Învierea și Viața”, care cu nețărmurită iubire asigură că alcela care crede El, nu va muri, ci se va muta de la moarte la viață, de la pământ la cer.
Elena Solunca Moise
