Am inceput sa fac recrutari imediat dupa Revolutie, chiar din primele luni ale anului 1990, asa ca am fost martorul si observatorul direct si din interior al evolutiei de zi cu zi a relatiilor sociale dintre angajati, dintre angajati, manageri si angajatori, dintre romani si straini, dintre fiecare si fiecare, la modul general.
Atunci, in acei ani, aproape toti voiau sa lucreze pentru firmele straine. Fiecare cu motivele lui, si la inceput nu se facea vreo diferenta intre ele. Daca era straina, era dorita. Dar dupa vreo doi sau trei ani, au inceput sa apara nuante intre preferintele pentru firmele dintr-o tara sau alta, care nuante s-au cristalizat in diferente vizibile in alti cativa ani. Diferente (ierarhii, mai precis spus) care au ramas practic neschimbate pana in ziua de astazi, dupa 20 de ani, adica.
Pe primul loc in preferintele romanilor, fara niciun echivoc si aproape fara exceptie, sunt firmele americane. Nu tin minte sa fi intalnit pe cineva care sa-mi fi spus vreodata ca nu vrea sa lucreze intr-o astfel de firma. Urmeaza cele britanice, la mica distanta, apoi cele nordice: olandeze, scandinave, finlandeze. Dupa ele vin cele germane, austriece si elveticele. Nici acestea nu-mi amintesc sa fi fost mentionate in refuzul ferm al cuiva, dar au fost mai multi care mi-au spus ca prefera sa le evite daca nu au o oferta “de nerefuzat” de la ele. Sub ei sunt francezii, belgienii si irlandezii, care nu au multi admiratori. Daca in cazul nemtilor si al austriecilor au fost doar mentiuni ca nu prea le-ar placea sa lucreze acolo, pentru francezi si belgieni sunt si refuzuri categorice, indiferent de conditii. Dupa ei vin italienii, spaniolii si portughezii, in cazul carora numarul celor care au rezerve il depaseste deja pe cel al doritorilor. Cehii, japonezii si coreenii ar fi tot cam pe acolo. Mai jos ar fi Polonia, tarile baltice, Ungaria si Slovacia, in care cei mai multi angajati s-ar duce doar de nevoie, stransi cu usa sau pentru un salariu semnificativ mai mare decat unul de la o firma olandeza sau germana, de pilda. Grecia si India vin dupa, cu un procentaj destul de mare de refuzuri categorice, indiferent de job si de conditii. Romania e inaintea Bulgariei si a tarilor din fosta Iugoslavie, Turcia tot cam pe acolo, daca nu chiar mai jos putin. Apoi ar fi rusii, iar dupa ei firmele arabesti si chinezesti, desi chinezii incep sa recupereze terenul, in ultima vreme, insa foarte lent, e drept.
Canadienii, australienii, sud-americanii, alti asiatici si cei din Antarctica nu prea au aparut in discutii, de vreme ce sunt, practic, inexistenti pe piata si nu are cine sa vorbeasca despre ei ca sa li se duca vestea si sa-si faca angajatii romani o imagine despre ei, fie ea si incetosata, de bine sau de rau. Totusi, e de asteptat ca australienii si canadienii, cand vor veni, in cele din urma, sa fie destul de atractivi, cel putin la nivelul nemtilor, cred.
Si inca ceva despre multinationale: daca la te zero atractivitatea acestor super-angajatori era, practic, de 100%, aceasta a scazut treptat si incet-incet de-a lungul timpului, sa zicem pana pe la un 73% in zilele noastre, dar asta pentru frumusetea si simbolistica cifrei rotunde de 1% pe an… Si va scadea in continuare, tot asa, incet, pana se va ajunge la echilibrul pe care il vedem acum in pietele dezvoltate si mature, cele occidentale, la care ne uitam in permanenta si cu care ne place sa ne masuram.
GEORGE BUTUNOIU este unul dintre cei mai importanți experți în recrutare din România. Citește mai multe articole pe blogul său,www.georgebutunoiu.ro
