Ioan Popa nu a luat Premiul Nobel pentru Literatura, desi cartea sa « Robi pe Uranus. Cum s-a construit Casa Poporului », aparuta cu peste un sfert de secol in urma, este una de exceptie si prin virtutile sale artistice, si prin autenticitate, mai precis prin dezvaluirile cutremuratoare asupra « experimentelor » cumplite ale unui regim ce se indrepta accelerat spre agonie, si – in sfarsit – prin tabloul de larga cuprindere a unei societati tot mai multilateral subminata de represiune, paranoia la varf, austeritate tot mai greu de suportat, degradare a vietii economice si sociale, izolare accentuata in lume. Sunt pagini, in aceasta carte, care consoneaza cu textele cele mai vibrante ale lui Soljenitin. Dar l-a propus, l-a nominalizat cineva, in Romania, pe Ioan Popa la Premiul Nobel ? Si, de fapt, cati dintre noi l-au citit sau au auzit de aceasta carte a lui ? Pentru carti mai palide si mai putin rascolitoare despre realitatile cumplite ale regimurilor dictatoriale din postbelic, scriitori din spatiul sovietic si apoi ex-sovietic, germani, africani sau asiatici tot primesc, de cateva decenii, Premii Nobel. La noi se vorbeste mult de « rezistenta prin cultura » (dar si prin mediatizare in presa occidentala, si prin pachete primite de la Ambasade din Bucuresti) a disidentilor anti-Ceausescu. Ioan Popa « a rezistat » in conditii atroce sa nu moara pe santierul Platformei Uranus (cumi se zicea) si putin a mai trebuit sa nu fie deferit justitiei militare pentru insubordonare in preziua rasturnarii regimului comunist. Si asa se face ca, la numai doi ani dupa acest moment, ii apare prima editie a cartii «Robi pe Uranus », intr-o versiune trunchiata si cam cu fereala parca (nu din partea autorului, Doamne fereste). Aveau sa urmeze si alte editii, necenzurate, ba chiar una in franceza, la Paris si, de foarte curand, una la Moscova, in rusa, tradusa de gazetarul, poetul si traducatorul excelent Viaceslav Samoskin. Si totusi, cartea ramane in continuare prea putin cunoscuta publicului romanesc, exegetii literari se feresc parca sa o aduca in discutie, cineastii si realizatorii de seriale o tot ocolesc. Mai mult, colegii de arme ai lui Ioan Popa l-au exclus la un moment dat din randurile lor si l-au tintuit cu manie proletara la stalpul infamiei pentru ca ar fi « tradat secrete de stat ».
Cartea lui Ioan Popa este nu numai un Infern dantesc de la sfarsitul secolului XX, dar si o adevarata mina bogata in informatii pretioase despre unul dintre secretele cele mai strasnic pazite ale regimului crepuscular. Un secret aflat chiar in inima Capitalei si despre care nimeni nu stia mai mult decat ce se vedea : un Turn Babel ca o fieratanie contorsionata ce urca mereu si vizitele de lucru pe teren ale Comandantului Suprem. Caci universul concentrationar de acolo era inconjurat de ziduri dupa ziduri : al rigorilor militare, al secretului de stat, al partidului, al Securitatii, al dictaturii personale vecina cu paranoia, al excesului de zel dar si al lasitatii « politrucilor » mai mari sau mai mici, omniprezenti pe santier si in baraci, al suspiciunii reciproce parsiv instrumentata. De aici, intrebarea fireasca : poti fi mandru de performanta ridicarii unei asemenea constructii performante de varf la nivel mondial ? « De la inaltime, privelistea nu e lipsita de maretie, de splendoare, dar si tristete ; imi inunda sufletul cand ma gandesc ca facem toate aceste lucruri fara bucurie, fara inflacarare ori pasiune, ci cu durere, suferinta si moarte ». Caci pe Uranus s-a suferit atroce si s-a murit fara a se cunoaste nici astazi numarul exact al celor sacrificati. Ca in legenda balcanica a Mesterului Manole, marea constructie se face cu dureroase sacrificii de vieti.
Dar oricat de grav si de crunt ar fi fundalul acestei secvente de istorie, sau poate tocmai in acest context, cu atat mai tandre, mai sincere si mai impresionante sunt efuziunile sentimentale ale naratorului, care isi iubeste patria, iubeste ostirea, munca, prietenia si chiar comunismul, in utopia sa initiala, pana s-a prefacut in monstruozitate a secolului. Si autorul nu se grabeste sa dea verdicte, dupa cum se marturiseste in aceasta superba (cum sa-i spunem ?) confesiune : « Toti ne-am nascut si am trait intr-o lume pe care o numim comunista. Dar ea nu e comunista. Nimic din ce-i aici si din ce-a fost aici nu e comunism. Vor trece decenii si secole pana cand oamenii sa se lamureasca si sa inteleaga ce-a fost cu adevarat aici. Arhivele, infricosate, nu vor vorbi mult timp de-acum inainte, mortii din gropi nu vor striga, disidentii vor ramane in exilurile lor, istoria, coplesita de rusinea violului, nu va face plangeri si nu va cere despagubiri ».
