Cooperarea dintre UE și țările terțe s-a dovedit a fi ineficientă în asigurarea returnării în țările de origine a migranților prezenți în mod ilegal pe teritoriul UE, se arată într-un raport publicat de Curtea de Conturi Europeană. În perioada 2015‑2020, UE a realizat doar progrese limitate în încheierea de acorduri de readmisie cu țări terțe. În plus, acțiunile UE nu au fost suficient de armonizate, astfel încât să asigure faptul că țările terțe își respectă, în practică, obligațiile în materie de readmisie.
În fiecare an începând din 2008, aproximativ jumătate de milion de cetățeni ai unor țări terțe au fost somați să părăsească UE deoarece intraseră pe teritoriul acesteia sau locuiau în UE fără autorizație. Cu toate acestea, mai puțin de 1 din 5 se întorc efectiv în țările lor de origine din afara Europei. Unul dintre motivele care explică numărul mic de migranți în situație ilegală returnați constă în dificultatea de a coopera cu țările de origine ale migranților. Astfel, UE a încheiat deja 18 acorduri de readmisie obligatorii din punct de vedere juridic și a deschis în mod formal discuțiile cu alte șase țări. Recent, au fost negociate, de asemenea, șase înțelegeri fără caracter juridic obligatoriu pentru returnări și readmisii.
„Curtea se așteaptă ca acest audit să contribuie la dezbaterea privind noul Pact al UE privind migrația și azilul, deoarece o politică eficace și bine gestionată de readmisie este un element esențial al unei politici cuprinzătoare în materie de migrație”, a declarat domnul Leo Brincat, membrul Curții de Conturi Europene responsabil de raport. „Cu toate acestea, sistemul actual de returnare al UE suferă foarte mult din cauza ineficiențelor care duc la opusul efectului urmărit: încurajarea, în loc de descurajarea, migrației ilegale.”
Deși, într-adevăr, UE s-a angajat în mod formal într-un dialog și a inițiat negocieri cu țările cu cei mai mulți migranți în situație ilegală nereturnați, auditorii observă că rezultatele pentru perioada 2015‑2020 au fost destul de limitate.
Negocierile acordurilor de readmisie ale UE sunt adesea puse în pericol de o serie de puncte sensibile persistente, cum ar fi includerea obligatorie în aceste acorduri a clauzei privind „resortisanții țărilor terțe”, împotriva căreia țările din afara UE s-au opus adesea. În schimb, negocierile privind înțelegerile de readmisie fără caracter juridic obligatoriu au avut mai mult succes, în principal deoarece conținutul lor este flexibil și poate fi adaptat.
O altă deficiență pusă în evidență de raport este lipsa de sinergii în cadrul UE înseși. UE nu a avut întotdeauna „o singură voce” în comunicarea cu țările terțe și Comisia Europeană nu a asociat întotdeauna state membre cheie în facilitarea procesului de negociere. Drept consecință, unele țări terțe nu văd valoarea adăugată a unui acord de readmisie față de cooperarea bilaterală, în special atunci când ele beneficiază de acorduri bilaterale generoase cu unele țări din UE. Cu toate acestea, în situațiile în care statele membre au prezentat poziții bine aliniate, acest lucru s-a dovedit a fi benefic în deblocarea negocierilor și în încheierea de înțelegeri privind readmisia.
Mai mult, auditorii observă că progresele realizate în ceea ce privește stimularea țărilor din afara UE să își îndeplinească obligațiile în materie de readmisie nu sunt suficiente. Comisia a utilizat în mod eficace asistența financiară pentru proiecte care sprijină dezvoltarea, reintegrarea și consolidarea capacităților, însă a întâmpinat dificultăți în utilizarea altor politici pentru a sprijini în mod eficace negocierile, chiar și în cazul în care se bucura de relații politice și economice extinse cu țara respectivă. Auditorii au identificat rezultate tangibile doar în legătură cu unul singur dintre numeroasele instrumente aflate la dispoziția UE: este vorba de politica UE în domeniul vizelor, ale cărei prevederi revizuite pot fi utile în a încuraja țările din afara UE să coopereze în materie de readmisii.
În același timp, UE a depus eforturi pentru a ajuta statele membre să își amelioreze cooperarea practică în ceea ce privește returnările și readmisiile, în special prin sprijinirea de rețele care au reunit cu succes resursele naționale și prin intensificarea sprijinului furnizat de Frontex în activitățile premergătoare returnării și în operațiunile de returnare. Aceste acțiuni au fost, în mare parte, relevante. Totuși, impactul lor real rămâne necunoscut, întrucât există un număr foarte mare de deficiențe care afectează datele de care dispune UE cu privire la cooperarea în materie de returnări și readmisie. Datele sunt incomplete și nu sunt pe deplin comparabile între statele membre.
Auditul s-a axat pe perioada cuprinsă între 2015, când Comisia a lansat Planul de acțiune privind returnarea, și jumătatea anului 2020. Acordurile de readmisie ale UE sunt încheiate între UE și țări terțe. Acestea au prioritate față de acordurile bilaterale de readmisie încheiate de state membre ale UE în nume propriu. Începând din 2016, Comisia a încercat, de asemenea, să dezvolte acorduri de cooperare practică cu țări terțe (și anume, acorduri fără caracter juridic obligatoriu pentru returnări și readmisii).
Raportul special 17/2021, intitulat „Cooperarea dintre UE și țările terțe în materie de readmisie: acțiuni relevante, dar rezultate limitate”, este disponibil pe site-ul Curții (eca.europa.eu) în 23 de limbi ale UE.
Recent, Curtea a publicat rapoarte cu privire la performanța Frontex și la gestionarea migrației de către UE. În cursul acestei luni, Curtea va publica și un raport privind acțiunea Europol vizând combaterea introducerii ilegale de migranți.
Curtea prezintă rapoartele sale speciale Parlamentului European și Consiliului UE, precum și altor părți interesate, cum ar fi parlamentele naționale, părțile interesate din sectoarele economice vizate și reprezentanții societății civile. Marea majoritate a recomandărilor pe care le formulează Curtea în aceste rapoarte sunt puse în practică.
