An de an, începând din perioada asta, fotbalul nostru mioritic e atins de microbul transferurilor. După ce ies din aburii șprițului de sărbători, cei ce păstoresc cluburile de fotbal încep să ne servească pe tavă tot soiul de veniri și plecări, care de care mai năstrușnice. Dacă stau bine să mă gândesc însă, năstrușnicia asta a ajuns și ea la capăt. S-au dus vremurile când Gigi Becali, strașnic prieten de pahar cu președintele prin 2005, susținea sus si tare că finul Rădoi e dorit, pasămite, de Chelsea și că domnii ăia spilcuiți și gomoși de pe malul Tamisei se dau de ceasul morții ca să-l aducă pe Mirel sub turnul Londrei. Tuna atunci Gigi, dând cu pumnul în masă, că cel mai mediatizat fin din fotbalul românesc nu va purcede spre putredul Albion decât pentru cel puțin 24 de milioane de icosari. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat, finul luându-și picioarele la spinare către acea parte a globului populată de cămile, sonde și tipi care bat rugăciuni de 5 ori pe zi. Și asta pentru o sumă de vreo 10 ori mai mititică decât cea poftită de naș. De o distracție de genul ăsta am mai avut parte, dacă vă mai amintiți, prin 2003, atunci când toată presa sportivă îl dădea pe Trică transfer sigur la AC Milan. O lună-două, pe la începutul lui 2003, toate jurnalele de sport începeau cu transferul lui Trică la Milan, iar ziarele forfecau atent viața celui după care marele club milanez era, chipurile, căzut în adorație. Cineva aruncase o gogomanie pe piață și toți o luaseră de bună. Cete de reporteri îl asaltau pe Trică, întrebându-l subtil și profund: „Ai vrea să joci la Milan?“. În cele din urmă, Milanul, în ciuda dorinței nemărginite de a-l transfera, a pierdut duelul cu celebra Litex Loveci, așa că Trică a scos din buzunar 10 euro, a plătit taxa de tranzit pentru Podul Prieteniei și în 3 ore a fost la Loveci, unde a petrecut 2 ani la vecinii noștri, cărora le mulțumim și în ziua de azi, nu că l-au luat pe Trică, ci pentru că ne-au oferit mondialul din ‘86, europeanul din ‘88 și alte, și alte evenimente pe care le prindeam cu ligheanul de aluminiu sau cu cine știe ce alte ustensile născocite din dorința de a ști ce se întâmplă dincolo de obloanele pe care ni le trântea în nas Ceaușescu. Revenind în ziua de azi, constatăm că nu mai avem nici măcar Trici sau Rădoi pe care să-i transferăm fie și de dragul de a umple un spațiu de ziar sau un buletin de știri. Singura speranță reală de a mai băga ceva cașcaval într-un fotbal înfometat pare a fi Dan Petrescu. Stând cu fundul pe un sac de bani la Krasnodar, Petrescu va trage cu siguranță acolo ceva Gigei Bucuri, Mariuși Constantini ori Daciani Varga. În schimb, fotbalul carpato-danubiano-pontic va continua să atragă, la fel ca în ultimii ani, super-jucători precum Pepe, Elton, Tiago, Joao Paulo Pinto, Bibiskov, Tininho, Grzelak etc, la capitolul veniri-epave campioană fiind de departe Steaua. Pregătiți-vă așadar de o nouă serie de titluri : „Steaua dă lovitura! Juan vine în Ghencea!!“ sau „Lopez e gata pentru Dinamo!“. „Uauuu…“, o să exclamați la început. „Ce băieți, ce nume exotice… mamă, îi rupem pe toți cu ăștia…“. Dacă, însă, o să vă uitați în urmă, o să vedeti ițindu-se fantoma lui Elton (titular la cămile acum), a lui Tiago, a lui Tininho sau a altor jucători de duzină. Tininho, de exemplu, a jucat numai la echipa a doua a Stelei și a avut un salariu de 10.000 de euro pe lună. La venirea sa de la celebra Belenenses citeam un titlu de primă pagină: „Vine Tininho! Steaua și-a luat super fundaș!“. Măiculiță, mi-am zis atunci, ăsta o mânca jăratec de-l laudă ăștia așa. Nu era însă decât un moment din carnavalul transferurilor care a reînceput odată cu noul an. Fiți atenți și luați aminte! Distracția de abia a început!
