Pe măsură ce se apropie data la care va avea loc marele congres al peneliştilor de pretutindeni, viitorul mare partid al democraţilor liberali dă semne de viaţă din ce în ce mai puternice. Pulsul este accelerat nu numai datorită unui context politic favorabil, ci şi pentru că o inevitabilă reconfirmare a lui Călin Popescu Tăriceanu în funcţia de preşedinte al PNL încurajează o strângere a rândurilor liberale. În atare situaţie, tot ce poate face PLD este să avanseze idei noi, să dea consistenţă unui program acuzat de superficialitate şi demagogie, să aducă soluţii viabile unui sistem şi unui guvern care funcţionează după spusele domnului Flutur, după modelul PSD.
Problema PNL este că echipa lui Stolojan chiar reuşeşte să intre în prim-planul atenţiei celor care sunt interesaţi de politica internă românească. Cei care îl simpatizează pe Traian Băsescu, dar mai ales opozanţii domnului preşedinte sunt familiarizaţi cu planul de revizuire a Constituţiei României. Iată că acum propunerea vine de la PLD şi, cu toate că se vorbeşte despre dezbateri ample şi de durată, consultări cu toţi factorii politici şi ai societăţii civile etc., există şanse ca speculaţiile privind ajutorul nemijlocit pe care partidul, aflat încă în chinurile facerii îl acordă preşedintelui să dea contur unui nou tip de leadership de care mulţi se feresc. Partidul Democrat îşi împrumută vocea domnului Videanu pentru a susţine o posibilă intrare la guvernare a PLD prin atribuirea unui post de ministru. Ulterioarele retractări sau clarificări nu fac decât să confirme faptul că Alianţa ar funcţiona mai bine, în viziunea democraţilor, cu PD şi PLD ca principali factori constitutivi. Alianţă, şi nu partid rezultat prin unificare. Precizare deloc de neglijat dacă luăm în considerare demersurile PLD de a se debarasa de eticheta PD+PLD=Băsescu. Acuzele aduse de Gheorghe Flutur peneliştilor, cum că au format un triunghi al complicităţii împreună cu PSD şi PC nu fac altceva decât să submineze credibilitatea ideologică a liberalilor şi să accentueze statutul pelediştilor ca adevăraţii continuatori ai fenomenului liberal autentic. Prin urmare, Partidul Liberal Democrat trăieşte, dă din picioare viguros şi aşteaptă să-şi ocupe locul pe care crede că-l merită pe scena politicii.
Şi totuşi, rămâne impresia că independenţa şi tăria PLD-ului sunt date tocmai de mişcările din PNL. Orice mutare nouă din Partidul Liberal îşi găseşte ecoul în mişcarea condusă de Theodor Stolojan. Reacţie rapidă şi cu efect imediat – bravos liberalilor! Bravos democraţilor! Bravos liberal-democraţilor, am vrut să spun. De ce reacţionează doar la PNL? E vorba şi despre un joc de putere la nivelul imaginii, ar putea răspunde condescendent şi unii, şi alţii. Dacă te raportezi doar la mişcările celuilalt, rişti să te transformi în umbra lui şi să-l credibilizezi mai mult decât ai fi făcut-o neacţionând în niciun fel. Nu tot timpul, se înţelege. Dar impresia este cu atât mai puternică ştiind că, de exemplu, se apropie congresul liberalilor şi brusc apar ştiri de anvergură despre PLD şi planurile lor măreţe. Dacă nimeni nu ar fi spus absolut nimic, dar nimic, despre PNL? Nu ar fi fost la un moment dat de-a dreptul caraghios să ţipi cât de important eşti când nimeni nu te bagă în seamă? PNL nu mai poate adopta aceeaşi tactică a tăcerii demne pentru că premierul şi preşedintele partidului a gestionat prost momentele de resemnare tăcută şi verbalizare a frustării. Rezultatul a fost o impunere constantă şi crescândă a lui Traian Băsescu în faţa opiniei publice.
Dacă în camera copiilor e linişte, orice părinte o ştie, ceva nu e în regulă. Părinţii au nevoie să li se confirme prin zgomot prezenţa copilului, faptul că e viu şi nevătămat. Altfel, apare panica. De ce se întâmplă astfel însă şi pe scena politică -matură- din România? De ce oare societatea românească reacţionează în acelaşi mod panicardo-dădac faţă de politicieni? Dar, mai ales, de ce politicienii noştri simt nevoia să ne demonstreze, printr-un detestabil vacarm declanşat periodic, că există şi le este bine? Ar fi de preferat o linişte constructivă; tăcerea ar fi semnul unei munci în care concentrarea şi competenţa nu lasă prea mult loc de tam-tam. Până una-alta, la noi tăcerea înseamnă slăbiciune, verbozitatea e semn de sănătate. Vă dorim urechile ciulite şi zgomot de formă şi de fond. Ciprian Săucan
