Convorbire cu prof. univ. Sorin Comoroșan, membru de onoare al Academiei Române
Prof. univ. Sorin Comoroșan are o formație interdisciplinară în domeniul biologiei și fizicii, cu preocupări de filozofie și literatură. Este autorul a numeroase lucrări științifice apărute în reviste internaționale, membru al mai multor societăți științifice internaționale și membru de onoare al Academiei Române. A imigrat în domeniul umanistic și, timp de 15 ani, a publicat mai multe volume de eseistică filosofică și literatură dintre care amintim „Exerciții de naivitate“, „Treisprezece metafore“, „Nedespărțirea de Borges“ și „Oglinzile sparte“. S-a reîntors recent la cercetarea științifică și a publicat lucrări cu un profund caracter novator privind unele aspecte fundamentale din biologie și fizică.
– Sunteți unul dintre oamenii de știință români mai bine cunoscuți peste hotare. Prin anii 80, s-a vorbit în lumea științifică despre „efectul Comoroșan“. Ce este acest efect?
– Mai întâi, vreau să spun că este incorect să mi se asocieze numele cu acest efect, el fiind o fenomenologie, dar așa a fost numit și au apărut multe lucrări cu acest titlu chiar și în SUA. Este vorba de o modificare a reacțiilor enzimatice prin iradierea cu lumină verde a substratelor lor. Am făcut această descoperire prin serendipity, adică atunci când cauți ceva și găsești altceva. Poate singurul meu merit este că, deși fenomenul era atât de imposibil și neortodox, am avut curajul să-l apăr. La primele prezentări, în reviste și congrese, genera un adevărat scandal, întrucât din punctul de vedere al cunoștințelor fizice din acel timp lumina verde nu putea induce asemenea modificări. Totuși, ele au fost reproduse în numeroase laboratoare din SUA. Acele lucrări prezentau un caracter profund empiric, întrucât nu exista fundamentul științific și nici tehnologia adecvată. Am avut norocul să mă afirm în știință în cursul ultimelor momente ale unei epoci excepționale, când puteai să spui lucruri de neacceptat, să mai faci greșeli și, totuși, să lași în urmă ceva semnificativ. În acea vreme, m-a fascinat o afirmație a celebrului imunolog Medawar, care vorbea despre disconfortul omului de știință în fața neînțelegerii. În toată activitatea mea de om de știință am simțit acest disconfort când nu înțelegeam ceva și această alergătură după înțelegere, foarte aproape de filozofie, m-a dus unde sunt astăzi. Aș vrea să spun că nu mă consider un cercetător și fac o distincție între cei care cercetează și cei care caută.
– Vă rog să explicați.
– Cei care cercetează au de obicei un obiectiv pe care încearcă să-l atingă și cu care să meargă mai departe. Căutătorul e cel ce ia urma necunoscutului și am învățat de la Noica „căutarea de negăsire“. Așa am făcut eu știință și vreau să spun că această căutare, cu emoțiile puternice pe care le produce, caracterizează entuziasmul ce se observă la creatorii autentici.
– Atunci, cum înțelegeți știința?
– Știința este domeniul datelor măsurabile ale comportamentului observabil. Dacă nu este măsură, nu există știință și, cu siguranță, aceasta duce la o profundă limitare a domeniului științific, dar îl face mai exact. Spre deosebire de domeniile umaniste, știința pune probleme și dă soluții, în timp ce umaniștii pun întrebări și caută răspunsuri.
– Așa ați trecut de la știință la filozofie, de la soluții la răspunsuri? Cărțile dvs. și îndeosebi romanul de gânduri „Oglinzile sparte“ poartă amprenta căutătorului, într-o pendulare între rigoare și imaginație. Cum ați trecut în „grădina umaniștilor“, pentru a folosi expresia dvs.?
– Datorez această trecere lui Noica și lui Borges și pe amândoi i-am cunoscut din întâmplare. Cu Noica, mă întâlneam la Păltiniș, cam de două ori pe lună în ultimii lui șapte-opt ani. De la el am învățat un lucru nemaipomenit când m-a întrebat: Boby, de ce nu se poate? Ei bine, la Berkley, când am pus această întrebare unor fizicieni, am stârnit o adevărată furtună. Vedeți, e foarte greu să spui cum un lucru nu se poate într-un univers unde nu există probabilitate 0 și nu există probabilitate 1. Această deschidere spre „de ce nu se poate“ mi-a dat curajul să mă lupt pentru ceea ce descoperisem. Iar marii mei înaintași, Heisenberg, Delbruck, Dirac, Rene Thom mi-au inspirat îndrăzneala să greșesc, eliberându-mă de teroarea erorii, atunci când cauți noul.
– Ce îi datorați lui Borges, căruia i-ați dedicat și un roman, „Nedespărțirea de Borges“?
– De la el am învățat cât de aproape este imaginarul literar de imaginarul fizicii cuantice și mi-a deschis o altă viziune despre mecanica cuantică. Povestirile lui Borges sunt mici exemple de mecanică cuantică, de neconvenționalitatea și nenaturalitatea fenomenelor cuantice pe care el le descrie literar. Literatura mea a încercat o rescriere a literaturii lui.
– Și totuși, pendulând între rigoare și imaginație, ce căutați în literatură?
– M-am îndreptat spre literatură căutând spiritualitatea artei pe care n-o găseam în știința riguroasă și seacă. Și totuși, m-am întors la realitate. Marele artist Jean Arp observase că frecvent, în artă, „frustrația se numește realitate“.
– Cum s-au dat atâtea definiții despre spirit, care este definiția dvs.?
– Consider spiritul ca totalitatea actelor prin care umanul își transcende biologicul. Nevoia de spiritualitate îmi justifică incursiunea în umanistică.
– Dar v-ați întors ca fiul risipitor la știință și ați făcut-o cu forțe proaspete și cu succes recunoscut. La ce lucrați?
– Am descris pentru prima oară efectul antioxidant al luminii verzi. Toată lumea caută azi să neutralizeze radicalii liberi cu tot felul de chimicale. Eu demonstrez că lumina verde este un fel de „măturător“ de radicali liberi. Rezultatele au fost publicate în revista „Journal of Biological Physics“. Pe de altă parte, cu ajutorul unor experiențe făcute la Platforma Măgurele cu o aparatură de vârf și cu ajutorul unor colaboratori de excepție, am reușit să arăt că există tranziții de tip Rydberg la nivel macromolecular. Se știa că tranzițiile electronice pot avea loc la nivelul atomului sau al moleculelor mici. Nu se concepea ca o moleculă mare, cum este proteina, să intre, sub lumina verde, într-o stare excitată cu totul nouă. Am reușit să public și acest rezultat „scandalos“ într-o revistă prestigioasă „European Biophysics Journal“.
– Ați revenit la rigoare…
– Pe care o definesc ca prețul pe care oamenii de știință îl plătesc pentru a putea visa la absolut.
– Cât de greu este să impui un lucru nou în știință?
– În America, am învățat un lucru important. De succes sau de eșec, sunt doar eu responsabil. Așa că, voi continua. Nu agreez controversele, fiindcă am învățat de la un poet că arma intelectualului nu este revolta, care îl caracterizează pe militant. Arma intelectualului este indignarea. Mă indignez în fiecare zi și asta mă ajută să trec peste strâmbăturile pe care viața mi le scoate în cale.
