Se poate oare scrie despre Iran fără a fi învinuit că ești părtinitor int-un fel sau altul? Greu, foarte greu într-un moment de criză ascuțită cum este, de mai multe decenii, cea dintre Republica Islamică Iran și Occident, dar mai ales între Teheran și Washington. Aici, „corectitudinea politică“, față-n casă bună la mai de toate în situații dificile, nu poate servi drept criteriu al obiectivității, nici de o parte, nici de cealaltă. De aceea, întrebarea mai potrivită ar putea fi: se poate scrie fără părtinire despre Iranul de astăzi? Nu orice autor ar putea răspunde afirmativ, dar tânărul globe-trotter „de vacanță“ și excelent reporter (neprofesionist) Cătălin Vrabie trece cu succes testul – și chiar cu talent de prozator. Cartea sa „Pierdut în Iran“, apărută la Editura Neverland, este de o autenticitate și de o sinceritate care-l fac pe autor imun la feluritele reproșuri sau procese de intenție. El consemnează atent, conștiincios, cinstit, corect, precis (pe zile, ore și minute) tot ce i se pare demn de reținut în realitatea iraniană (descinsa din cea persană). O realitate fascinantă, dar atât de viciata de politica de vreo jumătate de secol și mai mult, cu un regim, la Teheran, care „îmbina religia cu o formă de democrație“, după o paradigmă singulară în lume (cum și scrie în prefața ziaristă competență în materie Carmen Gavrilă). Iar de aici, multe și felurite sfidări. Dar autorul Cătălin Vrabie rezolva cât mai simplu uriașă problema: ignora, în viziunea și narațiunea sa, politicul (cât se poate, desigur). În cele vreo 200 de pagini ale cărții, Iranul se arată așa cum este el în viața sa de zi cu zi, dar și în datele sale istorice esențiale și perene sau care dăinuie. Unui călător/turist aflat, totuși, în fugă prin locuri deloc știute dinainte îi vine de regulă greu să intre în miezul realității insolite și să câștige spontan încrederea localnicilor ne prea frecventați de străini din Europa. Dar Cătălin Vrabie acceptă sfidarea, chiar și cu disconfortul de a mai dormi și pe așternuturi murdare de hotel sau de a trece peste câte o masă. Este mereu gata să treacă peste asemenea incomodități de trai de dragul aventurii călătoriei, căci se prenumără între turiștii care „sunt dispuși să renunțe la confort pentru a-și satisface curiozitatea“ și pentru a nu pierde ceea ce se numește „the flavour“. Iar când întâlnește și localnici prietenoși… ?ê?£i întâlnește cam tot timpul. „Sunt așa de amabili oamenii de aici… Fiind complet neobișnuiți cu turiștii, sunt foarte deschiși, oferindu-ne orice doar pentru a-și arăta ospitalitatea“. Asemenea observații abundă în carte, sunt leitmotiv. Autorul socializează cu toată lumea, dar parcă mai ales cu tinerii, care mărturisesc cu sinceritate și fără teamă sau inhibiții ce le place și ce nu în societatea în care trăiesc. Tânărul om de afaceri Mohammed, 27 de ani, își iubește tara în primul rând pentru cultura ei, pentru faptul că în Iran nu întâlnești goană după bani a occidentalilor, dar nu-i plac oamenii și lipsa de libertate. Aici ar fi multe de comentat. Dar oare românii, nu sunt și ei ospitalieri cu străinii, uneori chiar peste poate, și totuși cineva ne-a zis „Frumoasă țară, păcat că e locuită“? Cât privește libertatea… trebuie să ai și cu ce să ți-o exerciți, să mai și poți trage foloase, nu doar ponoase, din ea. Așa că, vorba proverbului persan: „Cerul este albastru, oriunde ai merge“. Sau, cum ni-l tălmăcește autorul cărții, „nu există paradis aici, pe pământ și fiecare loc are frumuseți cât și neajunsuri“. Însemnările de călătorie ale lui Cătălin Vrabie ne învață, și ele, așa cum sună titlul unui film documentar de acum câteva zeci de ani, că „Pretutindeni trăiesc oameni“. Despre Iran, Cătălin Vrabie a scris într-o formulă cât se poate de utilă ca model pentru mulți „cică niște cronicari“ de la noi și de peste tot care se întrec în fel și fel de exegeze despre lumea de azi.
Corneliu Vlad
