Scenariul făcut de gruparea Iliescu-Militaru-Brucan pentru lovitura de stat din decembrie 1989 presupunea și o posibilă intervenție militară sovietică. Asta în cazul în care Securitatea l-ar fi susținut pe Nicolae Ceaușescu și ar fi ripostat. Planul complotiștilor kgb-iști, care, conform mărturiilor și dovezilor adunate de-a lungul anilor, au beneficiat de sprijin logistic din partea sovieticilor,
atåt pe partea de război electronic, cåt și pe partea de diversiune tip gherilă, nu putea fi valabil decåt dacă Securitatea era adversarul celor pregătiți să-l înlocuiască pe Ceaușescu.
Numai că șeful Departamentului Securității Statului, Iulian Vlad, și-a dat seama ca sfårșitul epocii Ceaușescu este doar o chestiune de luni sau chiar săptămåni de zile și a decis să nu se implice în apărarea cu orice preț a dictatorului și a regimului său. El a dat ordine clare în acest sens, cerånd subalternilor să nu folosească armamentul din dotare ci să se rezume doar la misiuni informative. Atåt înainte de 22 decembrie 1989, cåt și după. Mai mult, Iulian Vlad i-a cerut, chiar, lui Milea, în în dimineața lui 22 decembrie, să-l aresteze pe Ceaușescu. “Vasile, hai să-i arestăm pe ăștia!”, i-a șoptit Iulian Vlad, lui Vasile Milea, după ce ministrul apărării, ieșind de la Ceaușescu, care tocmai îl amenințase cu plutonul de execuție, s-a intersectat cu șeful DSS în fața cabinetului 1. “E prea tårziu, eu am ieșit din joc. Nu mai am nicio șansă!” – i-ar fi răspuns Milea, cu o oră înainte de a se sinucide.
Deși prima parte a planului a fost aplicată cu succes la Timișoara, prin folosirea diversioniștilor care au incitat populația și autoritățile prin spargerea geamurilor unor magazine din oraș și provocarea militarilor din dispozitive, după 22 decembrie n-ar fi trebuit să mai moară nimeni pe străzile marilor orașe. Atåt capii armatei, cåt și ai Securității acceptaseră schimbarea și nu mai rămăsese decåt o singură problemă: cine preia conducerea țării. Deși Iliescu era cel pregătit de sovietici, mai existau candidați în jurul cărora se creaseră nuclee de susținători: Ilie Verdeț, Constantin Dăscălescu, chiar și Dumitru Mazilu care avea deja, pregătită, o platformă-program pentru înlocuitorul PCR.
Pentru ca gruparea Iliescu să fie cea acceptată de populație, planul început la Timișoara a fost aplicat și la București, lansåndu-se diversiunea “teroriști-securiști”, care n-a reprezentat, de fapt, decåt declanșarea unui război carnagiu pe străzile Capitalei, dar și al altor orașe din țară, după înarmarea iresponsabilă a civililor și trimiterea lor la vånătoare de “teroriști”. Sigur, nimeni n-a putut să arate vreodată vreun terorist viu sau mort. Cei vii s-a dovedit că nu erau teroriști, iar cei morți așijderea. Cei care au tras, adică civilii “revoluționari”, cred și azi că s-au luptat cu teroriștii, iar unii dintre ei încă se mai laudă cum au împușcat ei “teroriști”. Dacă cineva ar verifica declarațiile lor ar avea surpriza să constate că victimele cu care se laudă n-au fost decåt alți civili, sau militari ai armatei romåne, mai puțin norocoși decåt ei. Numai că procurorii Parchetului Militar n-au fost interesați în a-i căuta și pedepsi pe cei care au apăsat pe trăgaci, ci pe aceia care au dat ordinele. Pånă în 22 decembrie 1989 au fost uciși 162 de oameni și răniți 1.529, ca urmare a represiunii coordonate de comandamentul de la Timișoara și, ulterior din București și alte orașe (Cluj și Tg. Mureș). După 22 decembrie, numărul morților a crescut de aproape șase ori, ajungånd la 942, iar numărul răniților a fost de 2.245 persoane. Dacă pånă pe 22 decembrie vinovățiile sunt clare și dovedite, după această dată Parchetul n-a avut puterea de a-i inculpa pe principalii vinovați, în frunte cu Ion Iliescu.
Intratrarea trupelor sovietice în București ar fi putut repeta fenomenul Praga-1968
Se știe că motivul pentru care au existat atåtea victime a fost înarmarea civililor chemați să apere, chipurile, “revoluția”, în realitate însă chemați să acopere, prin războiul de gherilă declanșat pe străzi și, deci, teroarea instaurată, preluarea puterii de către gruparea Iliescu, cea care coordona, de fapt, această diversiune declanșată la nivelul întregii țări. Există mărturii că înarmarea populației s-a făcut la ordinul lui Ion Iliescu, deși el n-avea niciun drept să dea astfel de ordine. O să prezentam o astfel de mărturie, care aparține unui maior din cadrul UM 0673 ce aparținea Ministerului de Interne, Mihai Ciocodei. După ce “revoluționarii” au fost înarmați și au început să se împuște între ei, Iliescu a trecut la faza următoare a scenariului, anume chemarea gărzilor de la Kremlin care să-i asigure protecția în cazul în care “securiștii care trag din orice poziții” – cum i-a numit el pe teroriștii imaginari- l-ar împiedica să-și mențină poziția pe care reușise să o dobåndească. Așa se face că, pe 23 decembrie, el a cerut sprijin militar din partea Moscovei. O astfel de cerere nu poate fi percepută altfel decåt ca pe un act suprem de trădare în condițiile în care se creaseră premisele ocupării țării de către trupele sovietice. Cel care s-a opus acestei cereri a lui Iliescu, și care avea să fie pedepsit pentru asta, a fost șeful Marelui Stat Major al armatei romåne, generalul Ștefan Gușă. El a fost singurul militar cu putere de decizie din fruntea armatei care înțeles că în condițiile în care trupele erau dislocate și împrăștiate în sute de dispozitive de pe teritoriul întregii țări, nu puteau respinge o eventuală invazie de tipul celei din Praga anului 1968. Prin urmare, după ce a aflat că s-a cerut intervenția rușilor, generalul Gușă a vorbit atåt cu reprezentanții ruși, dar și unguri, din cadrul Tratatului de la Varșovia, precum și cu cei de la Moscova, cărora le-a spus că armata romånă nu are nevoie de sprijin extern. El a preîntåmpinat astfel o posibilă “descălecare” a rușilor la București, chiar dacă reprezentanții lor preluaseră puterea în stat. Mai mult, pentru a opri carnagiul care se declanșeze pe străzi, cunoscånd ce înseamnă să înarmezi la întåmplare civili cu armament și muniție de război, el a solicitat CFSN, pe 24 decembrie, să ceară populației să stea în locuințe și să evite ieșirea pe străzi pentru a permite militarilor să reinstaureze ordinea. Cererea sa a fost, desigur, prezentată de gruparea Iliescu, care era interesată ca oamenii să iasă pe străzi pentru a justifica și amplifica fenomenul terorist, drept o încercare de preluare a puterii. Asasinatul în masă declanșat de gruparea Iliescu în seara de 22 decembrie 1989, a fost finalizat, oficial, pe 25 decembrie, prin asasinarea celor doi Ceaușești.
Înainte să moară, generalul Gușă a declarat că s-a îmbolnăvit după ce a băut o cafea în “noaptea generalilor” din 22/23 decembrie 1989
Consolidată la umbra terorii, gruparea Iliescu avea să cåștige astfel puterea și să-și elimine posibilii adversari. De aici încolo, nu mai era nevoie de trupele rusești. Caschetele sovietice se aflau deja la Cotroceni și la vårful Ministerului Apărării Naționale. Generalul Gușă, cel care s-a opus intervenției sovietice a fost rapid înlăturat din fruntea MStM și trimis la comanda diviziei din Buzău unde a rămas pånă cånd a fost doboråt de cancer. O boală despre care el însuși a afirmat că a debutat în noaptea de 22 decembrie 1989, după ce a băut o cafea. Întrebat de jurnalistul militar col. George Vasile, dacă știe de unde i se trage cancerul osos de care suferea, el a răspuns: “Poate, dar nu sunt sigur, de la acea cafea ( cafeaua băută în noaptea de 22/23 decembrie 1989). După ce am băut-o m-am simțit tot mai rău. Pe 30 decembrie 1989, seara, m-am întålnit cu ai mei la Predeal și nu mă mai recunoșteau. Am ieșit anul trecut din spital. Am mințit că mă simt bine și am plecat în aplicație. Dar mi-a fost tot mai rău. Am fost o săptămånă, pentru investigații, la o clinică din Paris. Mi-au sosit analizele de la Viena. Dumnezeule, cu ce am greșit?” se întreba generalul Gușă cu puțin timp înainte să moară. Dacă și cu ce a greșit generalul Gușă rezultă destul de clar din propria sa mărturie făcută, la sfårșitul lui 1993, în fața Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, conduse de Valentin Gabrielescu. Ea va fi însoțită și de declarația fostului șef al Comandamentului Infanteriei și tancurilor, general colonelul Ion Hortopan, care confirmă telefonul dat din biroul ministrului apărării, chiar dacă e confuz cu privire la cei care au participat la această acțiune. Astăzi, atåt cei doi generali, cåt și senatorul Gabrielescu, sunt morți. Au rămas însă mărturiile lor. Prezentăm astăzi declarația lui Mihai Ciocodei, conform cărei Ion Iliescu a ordonat, în noaptea de 22 decembrie 1989, înarmarea civililor. În numărul de måine al cotidianului nostru vom prezenta mărturiile celor doi generali, cu privire la cererea de sprijin militar de la Moscova și respingerea ei de către generalul Gușă.
I. Mihai Ciocodei
Ministerul de Interne
Maior Ciocodei Mihai din UM 0673 București
ianuarie 1990
Domnului colonel Grofu Florian
Raportez:
În ziua de 22.12.1989, la apelul televizat al Frontului Salvării Naționale, m-am deplasat la sediul Televiziunii Romåne, unde m-am prezentat membrilor Consiliului Frontului. Împreună cu cpt. Ing. Georgescu d ela Academia Militară, am însoțit un car de reportaj la fostul sediu al CC al PCR și la revenire al Televiziuine am primit din nou misiunea de a însoți un dedactor în același loc, cu care am și revenit la sediu (Mihai Tatulici).
Revenind în încăperea în care-și desfășura activitatea Consiliul Frontului, s-a pus problema organizării apărării sediului și faptul că armata nu intrase în dispozitiv, iar revoluționarii organizați în pichete nu sunt înarmați.
Am spus că este o subunitate în apropiere, care dispune de armament. Mi s-a cerut să mă deplasez acolo și să solicit armamentul și muniția respectivă, pe care să le aduc la televiziune. Pentru a mă deplasa, dl. Petre Constantin, director general la Televiziunea Romånă, mi-a pus la dispoziție un autostation Dacia 1310, cu șoferul Vålcu.M-am deplasat la Autobaza Porumbaru, unde am discuitat cu dispecerul de serviciu, m.m. Ciobanu Ilie; acesta mi-a spus că nu mă poate ajuta, dar să discut cu col. Stănescu Ioan, șeful biroului. În convorbirea telefonică, inițial acesta nu a fost de acord. Sosind gestionarul armamentului și munițiilor, m.m. Tătaru Ionel, am discutat și cu acesta, în ultimă instanță fiind de acord cu punerea la dispoziție a armamentului și muniției existente, pe bază de proces verbal. După întocmirea documentelor(un exemplar a rămas la gestionar, iar alt exemplar l-am luat pentru a avea evidența asupra existentului și pentru justificarea folosirii), am telefonat la Televiziune, unde am discutat cu cpt. Ing. Georgescu și dl. Opaiț, care mi-au spus că va veni să mă însoțească cu o mașină cpt. Ing. Georgescu.Sosind la Televiziune cu armamentul și muniția respectivă:
50 pistoale calibrul 7,65 mm, 9 pistoale mitralieră cu cu baioneta respectivă, 1200 cartușe pistol calibru 7,65 mm și 135 cartușe calibrul 7,62 mm, împreună cu șoferul, cpt. Georgescu, cpt Mistea Ilie și cei doi militari în termen care m-au însoțit, le-am transportat la etajul 11, unde, între sala de consiliu și biroul directorului general al televiziunii, se afla o încăpere mică.Împreună cu cei doi militari în termen am introdus cartușe în cele 100 încărcătoare de pistol, pe care apoi le-am păstrat într-o ladă închisă.
Raportez că toate aceste evenimente s-au desfășurat într-o tensiune permanentă și într-o succesiune foarte rapidă, încåt în aceste condiții nu pot încadra în timp fiecare acțiune. După ce am încheiat de pregătit încărcătoarele, la ordinul d.lui gl.col. Hortopan, am distribuit un pistol și un pistol mitralieră cu muniție pentru doi ofițeri de la MapN care urmau să-l escorteze pe Nicu Ceaușescu. La puțin timp după aceea, s-a lansat primul atac asupra televiziunii.
În acel moment, dl Iliescu a cerut să distribui arme și să apărăm televiziunea.
Raportez că în prima perioadă am înmånat armamentul pe bază de semnătură. La un moment dat s-a intensificat focul asupra televiziunii, aceasta fiind atacată și de elicoptere; stingåndu-se lumina, o perioadă nu am mai distribuit și în continuare, pånă în jurul orei 1.00, am distribuit pe baza unor acte de identitate (buletin, livret militar, legitimație de serviciu etc.) pe care – subliniez – nu le-am putut verifica din lipsa luminii. Dimineața,în jurul orei 3,00, s-a lansat zvonul că se duc lupte în interiorul clădirii, la etajele I, II și III. În acel moment, am luat un pistol și muniție și am coboråt la etajul III și în continuare la etajul II, respectiv la I, unde am putut constata că informația era falsă, probabil pentru a crea panică. Am rămas, în continuare, la etajul I, unde am organizat dispozitivul de apărare, solicitånd apărătorilor să deschidă foc ordonat, lovitură cu lovitură și numai asupra persoanelor vizibile și care acționează vădit împotriva noastră, invocånd atåt necesitatea protejării populației din zonă, a cetățenilor care au venit în sprijin, cåt și a locuințelor în care se ascundeau teroriștii.După revenirea la etajul XI, am primit alte sarcini legate de paza și apărarea obiectivului, neavånd timp pentru inventarierea armamentului și muniției rămase. Începånd cu 23 decembrie, pe măsură ce soseau efective de militari ai armatei, precum și din fostele trupe de securitate, am acționat cu maior Văță Florin, actualmente la poliția din Sibiu, pentru scoaterea civililor din televiziune și recuperarea armamentului..Ca urmare a discuțiilor purtate cu domnii Petre Roman și Ovidiu Tocaciu, membri ai Consiliului Frontului Salvării Naționale, a fost elaborat și difuzat comunicatul privind obligativitatea tuturor persoanelor de a preda armamentul pe care-l aveau asupra lor.Pe 25 decembrie am început inventarierea armamentului și muniției existente, după cere le-am mutat într-un birou închis, asigurånd și paza acestuia, prilej cu care am întocmit și evidența cu tot materialul prezentat. Pe 31 decembrie 1989 am primit ordin de la col. Oană Marin, comandant al forțelor ce asigurau paza televiziunii, să mă prezint la unitate.Am predat tot armamentul și muniția existente sg. maj. Bahrin Viorel, din cadrul UM 01210 București.Pe 02 ianuarie 1990 am fost chemat la ordin la domnul general colonel Mihai Chițac, ministru de interne, căruia i-am raportat în legătură cu armamentul și muniția ridicate de la autobaza Porumbaru, distribuite și folosite pentru apărarea Televiziunii Romåne începånd cu 22 decembrie 1989. A fost prezent și dl. general-colonel Jean Moldoveanu, precum și col (r) Ungureanu Adrian, fostul comandant al unității noastre. Domnul ministru a cerut să fiu sprijinit de Inspectoratul General al Poliției pentru recuperarea armamentului respectiv. (…) Pånă în prezent nu au fost găsite, urmånd a fi recuperate după inventarierea generală a armamentului aflat în unitățile MapN și MI următoarele categorii de armament din cel distribuit pentru apărarea revoluției:-17 pistoale model 1974, calibru 7,65 mm (…);-4 pistoale mitralieră cu seriile (…).Diferența de 726 de cartușe pistol nerecuperate pånă în prezent au fost folosite pentru apărarea Televiziunii.
Este posibil ca anumite cantități să fie predate, odată cu armamentul , unor unități MapN sau MI.Cele 135 cartușe pistol mitralieră calibru 7,62 mm au fost distribuite cåte 15 pentru fiecare armă și folosite în noaptea de 22/23 decembrie 1989.Maior Ciocodei Mihai
