…De mult de tot, la Sf. Nicolae se puneau în apă crenguțe de măr și dacă înfloreau că păcatele au fost iertate și astfel, după datină, erai vrednic să primești și să duci în toată zarea vestea minunată a Nașterii Domnului. Colindul cel sfânt și bun vine de departe, de la Betheemul Iudeii și prin timpuri în care durerile s-au făcut cântec și bucuriile zvon de clopoței ele vestesc în toate colțurile lumii: ”Am plecat să colindăm/Florile-s dalbe, flori de măr/Pe Domnul să-L lăudăm”. Nu toți au fost martori ai Nașterii Preasfinte, au auzit de la cei dinainte și cum ”credința vine prin auz”, ea cheamă întru comuniune ca împreună plecându-ne în fața ieslei din peștera unde ”Preasfânta Maria naște pre Mesia”, să nu ne îndoim că ”De acum până-n vecie/Domnul cu noi o să fie”. Nașterea de peste fire, pe care nu o poate depăși decât Cel care a adus-o din neființă în ființă, fusese anunțată de prooroci și se aștepta Mesia. Iudeea cucerită de romani credea și aștepta întoarcerea ”regelui adevărat al Israelului”, care trebuia să fie trimis, ”uns” de Dumnezeu ( în ebraică Mesia și în greacă Hristos). Era o atmosferă de sfârșit de lume și erau unii care spuneau că ei sunt Mesia într-o tensiune paradoxală de încredere și îndoială, speranță și suspicioasă așteptare. În această ”pustie” auzim și azi glasul Sf. Ioan Înaintemergătorul chemând la pocăință că se apropie împărăția cerurilor. De înțeles avea cum fi înțeles de cei mai mulți care gândeau împărăția lui Dumnezeu ca eliberare de stăpânirea romană și abundență materială. Orbiți de preocupările cele lumești, mulți de atunci ca și acum, nu erau pregătiți să recunoască împărăția lui Dumnezeu. De aceea pe Hristos L-a recunoscut viețuitorul întru neprihănire, Sf. Ioan Botezătorul care văzându-L a vestit: ”Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” iar la botez glasul Domnului s-a auzit: „Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care am binevoit”, pentru că iubirea și voirea cea bună sunt una și de nedespărțit.
Spunea Solomon că Dumnezeu toate le-a rânduit ”cu ”măsură, cu număr și cu cumpănă” și minunea s-a petrecut la ”plinirea vremii”, la nouă luni de când Arhanghelul Gavriil îi vestise Fecioarei Maria Nașterea cea din Duhul Sfânt. Atunci, Sf. Fecioară ”care a ridicat păcatul Evei” a răspuns: ”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Sf. Ev. Matei scrie că dreptul Iosif, logodnicul Fecioarei Sfinte, s-a întristat aflând că, fără să cunoască nunta, Fecioara Maria avea să nască prunc, dar îngerul i-a redat pacea zicând: ”Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele lui Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate.” Se adevereau cuvintele proorocului Isaia cum că fecioara care va naște Fiu numit Emanuel, adică ”Dumnezeu e cu noi”. Cezarul Augustus poruncise recensământ, fiecare trebuia să meargă în cetatea sa, așa că cei doi au pornit spre Bethlehemul Iudeii, unde se născuse și fusese uns ca împărat David. Negăsind loc de găzduire, au părăsit cetatea și s-au adăpostit într-o peștera despre care se spune că era a strămoșului său David.
Atunci, Cuvântul Cel din început s-a făcut trup și ”printre ai Săi a venit, dar ai Săi nu L-au cunoscut”. Cum oamenii stricaseră rânduiala dată de Dumnezeu nu aveau cum să-l cunoască pe Cel s-a smerit ca ”tot omul să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină”. Mai degrabă așteptau un împărat ca oricare altul din lume, născându-se într-un palat, slujit de robi împodobit cu straie strălucitoare. Întrupându-se, Cuvântul a recapitulat întreaga existență a omului, începând cu pruncia și până la vârsta ”bărbatului desăvârșit”, în condiții modeste, în afara cetății ca un străin, dintr-o Fecioară a cărei simplitate smerită era veștmântul sfințeniei de nimeni atinsă până la ea și nici după. Ne înfiară gândul plin de semnificații că Fiul lui Dumnezeu devenit Fiu al Omului fără ca dumnezeirea să-I fie umbrită măcar și că nu a ”găsit loc în casa de oaspeți”. Cel prin care toate s-au făcut s-a născut în peșteră iar Sf. Fecioară ”L-a înfășat și L-a culcat în iesle”. Ar fi rămas în istorie ca o noapte asemenea oricăreia, dacă nu erau prin preajmă păstorii veghind la oile lor, străini de zgomotul pierzător al cetății. Cu sufletele nepătate de zgura pierzării le-a fost dat să vadă cutremurându-se pe îngerul Domnului care le-a zis: ”Nu vă temeți…Vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Că vi s-a născut astăzi Mântuitor, care este Hristos Domnul”. Le-a spus și unde Îl vor găsi și, urmând cuvântul, au găsit ”pe Maria, pe Iosif și pe Prunc, culcat în iesle”. Nu s-au îndoit măcar o clipă, au urmat cuvântul și, ajungând la peșteră, L-au văzut și scrie Sf. Ap. Luca, ”au vestit lor despre acest Copil”. Îndoiala, neîncrederea vin și rămân odată cu răul pe care îl lăsăm, ca odinioară Adam și Eva, să-și facă locaș în noi. Cu inimi curate, ei vedeau îngerii pe care noi îi mai credem făpturi de poveste, sau cine știe ce plăsmuiri ale realității virtuale. Lor le-a fost dat să vadă cerurile deschise și să audă glas îngeresc: ”Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire.”
Răsărit-a lumii lumina cunoștinței
La peștera întunecată ca lumea acelui timp a venit Fiul lui Dumnezeu, pe care îl mărturisim ca ”Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, au ajuns ”cei trei crai de la răsărit”, sau magii. Erau oameni învățați, ce țineau cheile întregii cunoașteri și au fost înștiințați de Nașterea Sfântă de steaua răsărită ca ”ca o taină mare”, o provocare am spune acum. Călăuziți de lumina ei, au trecut pe la Irod, care orbit de mândrie și crezând că e vorba de un împărat lumesc, a pus gând ucigaș Pruncului și, cu viclenie, le-a cerut ca la întoarcere să-i spună unde este Împăratul. Pornit-au iar după steaua călăuzitoare până când s-a oprit deasupra peșterii unde au găsit pe Pruncul Sfânt și pe Preacurata Sa Maică și în Evanghelia Sf. Matei citim cum ”căzând la pământ, s-au închinat Pruncului și deschizând visteriile lor, i-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă”, ca unui împărat și Dumnezeu. Înștiințați de înger nu s-au mai dus la Irod însă nu se știe încotro au plecat și ce au făcut. Se pot face presupuneri câte și mai câte, un lucru însă este de luat aminte: întâlnirea cu Hristos și plecăciunea în fața Lui schimbă drumul vieții îndreptând-o spre lumină.
Sfinții Părinți scriu că Hristos este chipul nevăzutului Dumnezeu, Întâiul Născut, prin care toate au fost zidite, mai este și primul care s-a născut din morți ca ”El să fie întâiul în toate”. Aceasta presimțeau păstorii văzători de îngeri; spre aceasta se înălța mintea magilor când au urmat lumina ce i-a dus spre ”Lumina cea adevărată care luminează și sfințește pe tot omul ce vine pe lume” și i s-au închinat cu daruri. Pe toate le aflăm ca taină mereu înnoitoare în troparul Nașterii Domnului: ”Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței. Că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la stea au învățat să se închine Ție, soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne slavă Ție”
Cineva ar putea întreba cum de Dumnezeu, Atotputernicul, a ales această cale și nu o alta mai lesnicioasă și, de ce nu, mai spectaculoasă. E și aici un tâlc pe care Sf. Nicolae Velimirovoci îl descifrează spunând că Iisus trebuia să arate limpede ca lumina soarelui patru lucruri peste care omul a lăsat să se aștearnă negura deasă a uitării: ascultarea smerită de fiu pe care omul se cuvine să o arate lui Dumnezeu; dragostea părintească a lui Dumnezeu față de oameni; libertatea pe care omul a pierdut-o înrobindu-se pierzării și puterea împărătească a lui Dumnezeu. Prin veacuri, Sf. Ap. Matei învață să căutăm ”mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă”. Ne revendicăm și azi atâtea ”priorități” fără să reușim decât să ne adâncim în criză și s-ar cuveni să luăm aminte că nu se cere renunțare, ci ca ”mai întâi” să căutăm un drum de la cele nevăzute la cele văzute. Sf. Ap. Pavel lămurește limpede: ”Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare sau băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt.” Pentru toate acestea, pregătindu-ne pentru praznicul praznicelor, când totul va fi gata, să nu uităm ca, împreună cu cei de odinioară, aducând prinos Nașterii Sfinte, să facem loc la masă pruncuțului Hristos. Și toate se vor umple de lumina bucuriei de a fi „gazde a lui Hristos”,
Elena Solunca Moise
