Dorin-Liviu Bîtfoi performează ca autor al unei epopei moderne, în 700 de pagini, despre România între 1950 și 1965. (“Așa s-a născut omul nou: în România anilor ‘50”, Editura Compania, 2012). Mai pe-nțeles spus, o carte despre vremea lui Gheorghiu-Dej, de după înlăturarea regelui (apoi și a de-alde Ana-Luca-Teohari, trepădușii Moscovei roșii), de-a lungul procesului de desprindere și emancipare treptată și prudentă a țării de sub tutela terorizantă și sufocantă a aceleeași Moscove, până la moartea lui Dej și preluarea puterii de către Ceaușescu. Autorul acestei cărți este, cum i-ar fi spus Balzac, un adevărat grefier al anilor de regim comunist. Nu “a apucat” acea vreme, nu e un “supraviețuitor”, ci un tânăr filozof ca formație universitară, ziarist ca îndeletnicire iar cu această carte și cu altele, care au fost și desigur vor mai fi, și istoric.
Trăitorului în vremea lui Dej multe din carte îi sunt cunoscute; el și le reamintește și e răvășit, dar mai și află, mai are și revelații târzii. În schimb, pentru cei din generațiile mai noi, este lectură – eu cred – obligatorie, căci e o revelație amplu desfășurată despre un timp pe cât de cumplit și de contradictoriu, pe atât de supus feluritelor încercări de denaturare, răstălmăcire și falsificare. O perioadă densă, crâncenă, tragica, de revoltă și compromis, de eroism și resemnare, de puritate și josnicie, de jertfă și mulțumire cu puțin, totul împins până la exagerare și paroxism de un mecanism al puterii mai subtil și mai viclean în răutate decât orice altă stăpânire pe care au cunoscut-o românii în istorie.
Cum a reușit un autor care, spuneam, n-a prins acele vremuri să le fixeze în scris atât de sugestiv, de sintetic și de credincios adevărului? “Procesând” cu inteligență și bună credință, dar și cu har de om al scrisului, un volum uriaș de informații, apelând la (cum scrie pe coperta cărții) “memorii, jurnal, scrisori, anchetă, arhivă”. Asta însemnând cât mai mult din ce s-a scris atunci și mai târziu despre Atunci și din câte s-au vorbit și se mai vorbesc și azi despre acest Atunci. Și totuși, cartea nu e una livrescă, uscată, de proces verbal, nu e nici măcar una eminamente jurnalistică și jurnalieră (deși se bazează mult pe ziare și memorii), ci reconstituire literară. Dar nu ficțiune.
Lectura e captivantă, căci iată câteva titluri de secțiuni: ” Reapare pâinea caldă”, “Dăm cu drag la colectare”, “Se desființează Direcția Frigului, apar și alte necazuri”, “Zarzavaturi eroice și câteva miracole economice”,” Aflăm din ziare că suntem fericiți”, “S-a dat drumul la dragoste”…
De ce “omul nou” în titlul cărții? Pentru că ambiția ultimă, programatică, absolută, a mai marilor zilei era schimonosirea omului într-un homuncul acerebrat și ateu, docil dar și fanatic, fără mama-fără tata și apatrid, fără personalitate, sentimente și convingeri, în afară de una singură: dogma comunistă. Altfel spus, cam ceea ce numim azi zombii, mutanți, iar în literatură vietățile bipede ce populează “1984” al lui Orwell,” Gândirea captivă” a lui Czeslaw Milosz, “O zi mai lungă decât veacul” a lui Cinghiz Aitmatov. Conceptul de “om nou”, preluat și uzurpat de regimurile totalitare ale secolului XX din religie și de la Nietzsche, trebuia să înjghebe o pretinsă legitimitate filozofico-științifică ideologiei și puterii comuniste, în năzuința lor halucinantă de a schimba total nu numai societatea, dar și natura umană, prin proiectatul “om nou”. Ambiția de “creare a omului nou” nu a fost fabulație literară științifico-fantastică, a fost politică de partid, de stat, de lagăr/sistem comunist. Iar acest monstruos experiment, căruia îi era sortit la un moment dat drept cobai vreo jumătate de omenire a produs hecatombe de victime și silnicii de anvergură planetară. Morți, dar și epave umane, fie ele abulice sau amorale, corupte, înrăite. Dintre ele, unele mai supraviețuiesc/supraviețuim, ba chiar cu șanse de perpetuare în postcomunismul incert în care întârziem a ne afla. Cea mai lugubră definiție a “omului nou” comunist – dacă chiar așa o fi fost – pare să o fi dat Patriarhul Justinian Marina, care, zice-se, ar fi predicat următoarele: “Iisus este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare, Iisus Cristos este omul sovietic!”.
La valoarea adăugată, de excepție, a cărții mai sunt de subliniat obligatoriu: 1. Din carte se vede (dacă mai era nevoie de așa ceva) că oameni buni au fost și lucruri bune s-au făcut și în acele vremuri sinistre; 2. Se mai atestă – iarăși, pentru cine nu știe sau se preface – că viața, sub Dej, a fost mai atroce decât sub Ceaușescu. Represiunile și teroarea din prima fază a regimului comunist au băgat frică în oasele românilor pe câteva generații, astfel încât Ceaușescu ar fi putut să treacă drept floricică nevinovată. Dar obstinația cu care istorici de ocazie și exegeți interesați apasă aproape exclusiv pe nelegiuirile regimului Ceaușescu ține de motivații care maschează intenții și sfidează adevărul.
O asemenea carte captivantă (păi s-ar fi putut să scoată editorii Petru Romosan și Adina Keneres un produs oarecare?), adeverește mai convingător despre viața de zi cu zi sub regim comunist decat maldăre de studii și rapoarte seci și pustii alcătuite de “colective de autori”, adică tocmai ca pe vremea defunctului regim.
