Alergăm cu disperare către ţintele noastre cotidiene şi nu ne mai uităm în stanga sau în dreapta să vedem şi altceva: suferinţa şi disperarea de pe feţele unora de langă noi care nu au prea multe şanse de supravieţuire. Unii dintre ei au mai mult curaj şi vorbesc ori ţipă şi caută ajutor. Alţii îşi duc nefericirea aşa cum pot – mai bine ori mai rău, însă o fac cu demnitate.
Locuieşte într-o cameră obişnuită, care nici măcar nu îi aparţine, şi în fiecare moment trăieşte cu frica faptului că ar putea veni cineva de la primărie să îi spună ei şi mamei că trebuie să îşi facă bagajele şi să plece. Unii vecini cred că drumurile ei zilnice au destinaţii banale, şcoală, cumpărături, prieteni, baruri, distracţii. Nici unul nu bănuieşte că aceea de care-i desparte un zid sau un gard poartă în suflet, în gand şi în trup povara unui timp de coşmar. Că ziua ei poartă etichete clare: o mamă foarte bolnavă, o sută de mii de lei pentru a-şi duce traiul zilnic în fiecare lună, frici, amintiri dureroase, întrebări fără răspuns. Victimă a societăţii şi a birocraţiei acestor zile, parcurge în fiecare zi acelaşi drum: cel către speranţă.
Victoriţa Meliniuc din Năvodari, judeţul Constanţa pare a avea un nume predestinat. Este un copil de 14 ani. Mă uit la ea, ochii ei au sclipiri de inocenţă şi umbre de teamă, ştie de ce am venit, dar eu nu îmi mai găsesc cuvintele: poveştile oricărei fete de varsta ei sunt despre prieteni, şcoală, rochii, examene, iubiri de adolescentă. Istoria pe care mi-o va spune ea are alte culori: cele ale neîncrederii, chinului şi suferinţei. Este foarte frumoasă. Şi curajoasă şi îmi spune la un moment dat că atunci cand va ajunge mare vrea să fie fotomodel, însă şi avocat, pentru a o scoate din sărăcie pe mama ei. Povestea ei curge uşor, cuvinte şi maini se frămantă să ascundă emoţii, amintirea clipelor de coşmar cand avea doi ani şi jumătate, iar tatăl ei a murit, disperarea care a cuprins-o cand a înţeles că a rămas doar cu mama ei bolnavă. Fetei îi este teamă ca nu cumva cineva, într-o dimineaţă, să vină să bată la uşă şi să le spună că trebuie să părăsească locuinţa. Deşi vrea să se lupte cu destinul şi cu tot ce a avut să trăiască pană acum şi ce va fi de acum încolo, vor fi ani în care orice ar face, orice ar visa şi înfăptui, undeva, o frantură de gand înfricoşător o va face mereu să se uite în urmă. Sărăcie, foame, boală sunt cateva dintre coordonatele vieţii de pană acum ale Victoriţei Mariana Meliniuc.
Ajutor din partea Bisericii
Mama ei are curajul să intre cu mine în vorbă şi îmi spune că la cei 58 de ani pe care îi are nu prea poate să îi ofere prea mult Victoriţei. Îmi povesteşte că a rămas văduvă imediat după evenimentele din decembrie 1989, cand copilul avea doar doi ani şi jumătate. Demnă şi stăpană pe ea, îmi recunoaşte că în acest răstimp s-a chinuit foarte mult alături de fetiţă, însă a încercat să facă tot posibilul ca Victoriţa să nu simtă nimic. Interlocutoarea mea îşi aminteşte de vremea cand locuia cu copilul într-un bloc în care nu aveau lumină ori căldură şi de acolo a căpătat Victoriţa o boală a oaselor pe care nu o poate trata corespunzător. În acel timp, Victoriţa a învăţat la lumina lumanării. Le-au ajutat o vreme preoţii de la Arhiepiscopia Tomisului, şi în special preotul Salomeea Andrei de la Biserica Buna Vestire din localitatea Năvodari.
Purtată pe drumurile birocraţiei
La un moment dat, Victoriţa reuşeşte să îşi mai lase deoparte emoţiile şi îmi spune că din pensia de urmaş de 1 milion jumătate nu prea reuşesc să supravieţuiască. -Un milion două sute de lei ne costă chiria, plus utilităţile publice, plus lumina şi mai rămanem cu vreo sută de mii-. Victoriţa nu uită să îmi spună că băile sunt comune pentru 15 camere, adică aproximativ 35 de persoane. Deşi pare destul de optimistă şi nu uită ca zambetul să o însoţească peste tot, Victoriţa este amărată atunci cand îmi povesteşte despre bursa de merit de 90 mii de lei pe care ar trebui să o primească de la şcoală. Pentru că birocraţia este un lucru obişnuit în societatea noastră, şi în acest caz efectele ei s-au simţit. Deşi Victoriţa ar fi trebuit să primească de la Şcoala Nr. 1 din localitatea Năvodari lunar cei 90 de mii de lei, din motive ce ne depăşesc, această magnifică sumă nu se găseşte. Fata are 14 diplome caştigate la diverse olimpiade şi concursuri şcolare şi de aceea, la un moment dat, oficialii şcolii s-au gandit să-i recompenseze eforturile fetei. Numai că ceva se întamplă aproape de fiecare dată în ultimele cateva luni şi banii nu mai intră în buzunarele fetei şi ale mamei.
Operată şi trimisă acasă cu autobuzul
La un moment dat, mama Victoriţei îşi aminteşte cum într-o noapte a luat-o ambulanţa şi cand a ajuns la Spitalul Clinic Judeţean Constanţa i s-a spus că nu poate fi operată. Are afecţiuni ale glandei tiroide. A fost la etajul cinci al unităţii sanitare şi dr. Ion Aşchie a refuzat să o opereze. -M-a cusut la Urgenţă şi seara am plecat acasă cu microbuzul, că nu te mai aduce înapoi cu ambulanţa-. Cu banii pe care îi adună cu chiu, cu vai, venitul lor lunar ajunge la aproape 2 milioane de lei. Numai pentru apă plătesc lunar aproximativ 700 mii de lei. Cu o modestie ieşită din comun, Victoriţa nu se înghesuie să îmi spună că de multe ori colegi de la şcoală vin la ea pentru a fi ajutaţi să îşi facă temele. Apoi, printre picături, mama Victoriţei îmi spune cum iarna mergeau caţiva kilometri să ia apă cu găleata de la biserică. Mama Victoriţei prinde un moment în care rămanem singure şi îmi spune printre dinţi că trebuie să facă toate eforturile pentru a lua medicamentele copilului pentru că nu îi poate spune acestuia că te salvez maine. -Iau cate două mere şi fata mă mai ceartă că eu nu mănanc mereu şi îmi spune lasă, mamă, că scăpăm de necazuri în caţiva ani. Toţi copiii din bloc o iubesc-. Apoi, mama Victoriţei îmi povesteşte că a vrut ca acum caţiva ani să facă o rată pentru a-i cumpăra o canapea că s-a săturat să trăiască din căpătat, din lucruri vechi, însă nu are ce să-i facă.
Cele două interlocutoare îmi spun că nu le este bine nici aici unde locuiesc acum, însă măcar au căldură şi lumină. Fata, cand este întrebată ce îşi doreşte, spune speriată – siguranţă şi mai ales să nu ne dea nimeni afară. Este cateodată supărată că unii copii pleacă în tabere şi ea nu poate, ori că ei se joacă la calculatoare şi ea nu are, dar înţelege că nu îşi poate permite. În mintea Victoriţei, cu cei 90 mii de lei, bursa de merit de la şcoală, ar putea să îşi cumpere painea de fiecare zi. Ea crede că dacă se înscrie la fiecare olimpiadă de care aude pe la şcoală, atunci va ajunge un om mare şi care o va putea ajuta pe mama ei să supravieţuiască. Îşi doreşte foarte mult să meargă într-o tabără, dar costă 5 milioane, iar ele iau banii ăştia cam în trei luni. Victoriţa îmi spune că a fost prin excursii deoarece profesorii nu o puneau să plătească cei 300 mii de lei cat costa. Este impresionant crezul Victoriţei: -Voi învăţa pentru că vreau să îmi depăşesc soarta. Mă rog foarte mult să trăiască mama mea, pentru că nu aş suporta. Indiferent cat de mult m-ar ajuta lumea, nu este acelaşi lucru-.
În loc de concluzii
-M-aş bucura să primesc cornul şi laptele, dar sunt prea mare, însă să primesc şi bursa, dar este prea mică. Mă înţeleg bine doar cu oamenii săraci, cu cei bogaţi nici nu vorbesc, pentru că nu au ochi pentru mine. Nu trebuie să fii bogat, ci trebuie să ai credinţă. Cand o să fiu mare şi o să fiu bogată, o să ajut pe toată lumea. Atunci cand am zece mii în buzunar şi văd un om pe stradă, îi dau cinci mii de lei. Niciodată nu îmi lipseşte zambetul de pe buze-.
