Pentru mine, viața continuă să fie un miracol
Convorbire cu prof. univ. Vasile Stănescu, membru de onoare al Academiei Române
– Comunitatea academică v-a sărbătorit de curând cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani, o vârstă frumoasă cu atât mai mult cu cât sunteți încă activ în calitate de conducător în cadrul comitetului director al Fundației „M.H. Elias“. Cum priviți spre anii care au trecut ca „norii lungi pe șesuri“?
– Ca beneficiar al unei longevități norocoase, am trăit, ca și mulți dintre români – ca prizonieri ai unei epoci dramatice – o răscruce a istoriei, cu vânătoare de vrăjitoare și compromiteri iremediabile, un regim care a distrus societatea, libertatea spirituală, intelectualii, a izolat oamenii, a înfometat populația. Am trăit împreună confiscarea personalității, frica, deznădejdea și delațiunea, intimidările și marginalizarea, dramele arestărilor, detențiilor și asasinatului politic, promovarea falselor valori, întârziind astfel istoria. Am rezistat prin convențional, ducând o viață paralelă, printr-un exercițiu de mimare, neverosimilă, degradantă. Ca trăitor și martor al acelor timpuri, conștiința mă obligă, chiar dacă personal nu am avut niciun fel de implicare, să port cu mine povara răspunderii epocii. Este o povară dureroasă pe care mi-o asum. Trecerea și, mai ales, răscumpărarea fiecăruia vor fi judecate, până la urmă, de istorie.
– Ați reușit să vă păstrați un echilibru și o seninătate de admirat, calități pe care izbutiți să le transmiteți celor din jur. Cum?
– Mi-a trebuit multă putere pentru a înfrunta toate valurile vieții – și nu au fost puține – să forțez destinul și să supun timpul, să înfrâng nenumărate bariere, inclusiv psihologice, și să promovez o atitudine pozitivă. Am căutat, atât cât mi-a stat în putință, să mă detașez pentru a putea fi propriul meu obiect de studiu, propriul meu critic, să nu mai am certitudini, ci numai dileme, să-mi pun tot timpul întrebări, să înlocuiesc atitudinea dogmatic-autoritară „sau/sau“ cu cea antinomică „și/și“.
– Sunteți o personalitate respectată și admirată, fapt remarcat cu prisosință și la această aniversare. E o performanță mai ales într-un timp când parcă toată lumea e în gâlceavă cu toată lumea?
– Nu am intrat în gâlceavă cu lumea. Am căutat liniștea și împlinirea în mine însumi. Astfel, am încercat, și în bună măsură am reușit, să promovez și să readuc în memoria colectivă și în patrimoniul național multe valori ale culturii române, marginalizate sau excluse ideologic și politic, unele chiar după executarea unor ani grei de închisoare. Mi-am asumat o atitudine nonconformistă, de „susțineri suspecte“, care meritau însă riscul, de care eram perfect conștient. Nu am considerat niciodată și nu voi considera atitudinea mea ca acte de dizidență sau de rezistență. Ea a decurs firesc, ca o atitudine de moralitate și responsabilitate, o atitudine de conștiință. Mărturisesc că nu m-au ocolit vanitatea și orgoliul, libertatea de a judeca pe alții, după cum nu m-au ocolit nici eșecurile, amenințările, vise spulberate, speranțe înșelate.
– Cum priviți înapoi?
– Cred că pot să privesc înapoi cu împăcare și mulțumire… Până la urmă totul depinde de unde te situezi între cuplurile de opuși: virtute și viciu, armonie și confruntare, progres (inovație și înnoire) și resemnare. Depinde cum te raportezi la sacru, la mediul social, la valori. Kant spunea: „Nu importă ce face natura din om, ci ceea ce el însuși
face din sine“.
– Secretul longevități dumneavoastră este activitatea pe care o continuați cu același dinamism. E o lecție desprinsă de-a lungul anilor?
– Am învățat de la viață că fiecare om este unic, fiecare are propria sa filosofie de viață; că fiecare vine cu propria încărcătură somatică, de cultură și civilizație; că viața continuă să fie un miracol, că libertatea spiritului și frumusețea cunoașterii nu se pot obține decât prin dăruire de sine. De aceea, am făcut din muncă o adevărată religie. Ea m-a eliberat de multe obsesii, fiind închinată devotamentului, abnegației și pasiunii, perfecționării și căutărilor și, mai ales, întrebărilor – fără de care rațiunea moare – întrebări unele rămase, și în prezent, fără răspuns. M-am străduit să fac diferența dintre a ști, a înțelege și, mai ales, a te îndoi.
– Și bucuriile câte și cum au fost?
– Am avut bucuria creației și a cunoașterii, a neliniștilor, incertitudinilor și așteptărilor, a meditațiilor și reflecțiilor, a inspirației și intuițiilor. Am avut, de asemenea, bucuria trăirilor în respect față de cei din jur, în morală, în adevăr și dreptate, cu demnitate și responsabilitate, toate percepute ca dispoziții testamentare ale părinților și profesorilor mei. Această responsabilitate îmi amintește de întrebarea – îndemn a lui Simion Mehedinți adresată studenților: „Puteți să creați și să adăugați elemente noi de civilizație și cultură românească? Dacă da, atunci sunteți o generație nouă, dacă nu, atunci nu sunteți decât niște exemplare tinere, o simplă continuare“.
– Așa fiind, vă regăsiți în realitatea de azi?
– Nu mă regăsesc în condițiile și mediul în care trăiesc. Democrația noastră, extrem de permisivă, continuă să legitimeze mediocritatea, care nu face decât să prelungească deriva societății, să întârzie, de fapt, istoria. Privesc cu uimire și durere la ceea ce se întâmplă în jur. Trăim o lume care nu mai știe să se bucure și să plângă, o lume în care s-a instalat violența și cinismul, lichelismul, incompetența, disprețul și mitocănia, o lume, paradoxal, a Internetului, dar și a „zgomotului“, a „gălăgiei“, o lume devastatoare, frustantă, în care competențele nu mai prezintă interes social, oportunismul face casă bună cu slugărnicia și înșelăciunea… o nelume.
– Sunt simptomele unei crize resimțite, în forme diferite, în întreaga lume.
– Într-adevăr. De aceea mă întreb: omenirea se găsește oare într-o criză de destin? Oare inteligența se va lăsa învinsă de instinct? Să fi ajuns, cum spunea Mihail Ralea, „în epoca în care idealurile au dispărut, omul se întoarce violent de unde a plecat, adică de la biologic“?
– Lucian Blaga scrie într-una din poeziile sale: „Bătrânul tace:/ Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!“.
– Toate etapele trăiesc eternitatea, dar în ultima devenim obsesiv conștienți de ea și de avatarurile ei. Cu excepția bătrânilor prin naștere, bătrânețea rămâne o stare de spirit; ea trebuie învățată. Depinde de măsura în care reușim să ne cunoaștem din interior, de unde izvorăște înțelegerea, înțelepciunea, împăcarea cu sine și cu viața și, mai ales, iubirea. Îmi vin în minte cuvintele lui Abraham Lincoln: „La sfârșit nu contează anii din viață, ci viața din anii tăi“. Ce să vă spun? Pentru mine, viața continuă să fie un miracol, un mister, ceva între realitate și visare. Cred că am reușit să conserv în suflet o parte din propria-mi copilărie, ca putere de regenerare sufletească și de rezistență împotriva răului și urâtului din jur, că nu m-au părăsit reveriile, nostalgiile, chiar speranțele, că am reușit să mă împac cu lumea, cu mine însumi și cu Dumnezeu. Toate mă fac să mă bucur de viață, de un răsărit sau de un apus de soare, de frumusețea florilor, de un clipocit de apă, de adierea unui vânt, de faptul că încă se poate vorbi cu mine, nu despre mine, că am conștiința datoriei împlinite, că nu am pierdut vremea și că nu am rămas dator.
