Chiar dacă nu-i vedem pentru că nu stau în lumina reflectoarelor și nici nu le place să se afișeze, sniperii, adică lunetiștii noștri, sunt profesioniștii care veghează la siguranța demnitarilor romåni și a celor care ne vizitează țara. Avånd în vedere că ei fac parte din trupele speciale, acțiunea lor nu se limitează numai la demnitari, deoarece sunt solicitați la foarte multe misiuni unde este nevoie de ei. Unul dintre acești profesioniști este subinspectorul Gheorghe Mitran, sub a cărui comandă se află cei șapte lunetiști care fac parte din Serviciul Independent pentru Intervenții și Acțiuni Speciale din cadrul Poliției Romåne. Deoarece la noi nu există o școală pentru o asemenea specializare, el, împreună cu șeful său, comandantul unității, Teodor Stanca, au fost pionerii acestei meserii. „La început o făceam după ureche, neprofesionist. Prima oară cånd am mers la concurs, făcusem anterior în țară un antrenament în poligon cu armele și am tras de dimineață pånă seara cu o hårtie långă noi pe care notam cåt e våntul, cum e soarele și care e traiectoria glonțului în funcție de cele două. Am și acum hårtiile ca amintire. După ce am ajuns la locul desfășurării competiției, ne-am integrat și noi în această familie mai mare a lunetiștilor, oamenii sunt foarte deschiși, noi suntem mai reticenți. Și cånd au văzut cu ce muniție am venit și ce arme, au început să ne arate cam cum se trage și cum se face. La concursul respectiv, a fost dezastru, am ieșit undeva pe locul 70 în 2004“, ne-a declarat expertul. Ulterior, la numai doi ani de la acel concurs, echipa Romåniei, formată din aceiași doi componenți, subinspectorul Mitran și comandatul său, au cåștigat locul 5, deci evoluția a fost notabilă.
Ce trebuie să știe un lunetist?
Lunetistul trebuie în primul rånd să învețe să simtă ce e în jurul lui și apoi să folosească programul balistic, potrivit specialistului. În acest program, lunetistul trebuie să știe în ce fel influențează presiunea atmosferică traiectoria glonțului, apoi se impune să afle cåt de rarefiat sau cåt de dens e aerul. „Trebuie ținut cont și de vånt, care poate bătea din lateral, din patru direcții diferite,våntul din față și spate influențează foarte puțin traiectoria glonțului. Apoi, dacă plouă, traiectoria poate fi schimbată. De exemplu, dacă plouă torențial la o distanță de 100 de metri îți poate schimba traiectoria cu 10 cm. Trebuie ținut cont și de unghiul de tragere. De regulă se trage de sus în jos. La un unghi de 60 de grade și la o distanță de 200 de metri, distanța reală e de vreo 100 de metri. Atunci calculele trebuie făcute exact. Ele pot fi realizate prin intermediul programului balistic în care introduci toate datele. Însă noi avem pentru fiecare tip de glonț programul lui balistic și lucrăm momentan cu cinci astfel de gloanțe și două tipuri de arme“, a precizat subinspectorul. Acesta a adăugat că un lunetist nu stă de unul singur la påndă, ci este însoțit de un alt coleg, tot lunetist, care este observator. Astfel, cel care are arma în månă nu trebuie să stea tot timpul cu ochii în obiectiv, deoarece, potrivit expertului, acest fapt i-ar putea încețoșa vederea și dacă ar fi nevoit să tragă nu ar mai vedea ținta. Cu toate acestea, un lunetist va rezista în misiune cåt este nevoie, după cum a precizat specialistul. De exemplu, în misiunea de la Borșa, unde se încerca prinderea unui infractor care se ascundea de poliție, au fost implicați și doi lunetiști care au fost solicitați timp de 10 zile, fără program fix.
Fac antrenamente în clădiri aproape dărâmate pentru că nu au poligon
Un poligon de tragere special pentru lunetiști este cam tot ce le lipsește acestora. Potrivit expertului, ei au arme, muniție, voință, dăruire, însă le lipsește baza materială. „Deci nu avem unde să tragem. Poligonul de la jandarmi, spre exemplu, are 80 de metri, e prea mic și nu-mi permit tot timpul să trag acolo, pentru că e închis, deci e numai pentru pistoale. Singurul poligon care a rămas e Iosif Sårbu, care are 150 de metri, însă și acesta e mic. Pentru un lunetist, poligonul în care ar trebui să se antreneze ar trebui să aibă cam o mie de metri. Noi, ca să facem pregătire, trebuie să ne așteptăm råndul la poligonul armatei. Însă nici armata nu prea mai are poligoane. Iar singurul poligon pe care l-am găsit și care să ne ajute pe noi și să satisfacă anumite cerințe e cel de la Miercurea Ciuc și ne e greu să deplasăm opt oameni într-o săptămånă“. Cu toate acestea, ei se antrenează, e adevărat că în general, pe unde pot. Uneori merg și în clădiri care nu sunt dezafectate, vorbesc cu proprietarul, fac un protocol de colaborare și lucrează acolo, pånă cånd edificiul este våndut. „Într-un fel e bine, deoarece se schimbă locul, se schimbă și condițiile, astfel că de fiecare dată e ceva nou în atrenament, dar e greu de găsit. Iar în momentul de față nu avem un astfel de loc. Am avut unul, dar s-a dărâmat“, a precizat subinspectorul.
Patru oameni din Acvila sunt sniperi în Poliție
ATLAS este o comunitate a forțelor europene de intervenție în situații de criză din care fac parte și lunetiștii noștri și la care era afiliată și unitatea trupelor speciale ale Jandarmeriei, Acvila. Ulterior după desființarea Acvila, patru dintre cei care făceau parte din această unitate au fost cooptați de subinspectorul Gheorghe Mitran, care a precizat că, după părerea sa, cei patru sunt cei mai buni din fosta Acvila. Subinspectorul a mai adăugat că în principiu în ATLAS sunt cåte două structuri ale Poliției din fiecare țară. Momentan, de la noi a rămas numai S.I.A.S. din care fac parte lunetiștii. Intrarea în ATLAS a fost una de bun augur mai ales pentru lunetiști, deoarece au reușit să învețe de la cei cu mai multă experiență cum se organizeze.
Ei sunt cei care anihilează ținta
Sniperul militar este cel care poate să rănească ținta și să o scoată din luptă prin rănire, însă sniperul polițist trebuie să o scoată de tot, a precizat specialistul, care a adăugat că, la o distanță de 1000 de metri, lunetisul polițist nu va trage. „La militari, din cauza faptului că ei trag de la distanțe mult mai mari, ținta e pieptul… tot pieptul. La sniperul polițist ținta rănită nu mai trebuie să aibă reacții. Adică să fie inertă. Dacă amenință pe cineva să nu mai poată trage. Sunt anumite zone unde trebuie să lovești, iar una dintre ele e centrul de echilibru din creierul mic. Deci cåt e creierul mic, atåta e și ținta. În momentul în care suntem puși în astfel de situații, trebuie să-i vedem poziția capului și să apreciem cam pe unde putem să tragem“, a declarat subinspectorul.
