Gogorițele despre sfârșitul lumii, care au umplut de groază neprefăcută pe cei mai slabi de înger sau de plăcere sado-masochista pe alți pământeni, s-au dezumflat, până la urmă. Dar un pericol – cât se poate de adevărat de această dată – se întrezărește îndeajuns de clar la orizontul României: dispariția ca stat, împuținarea și înstrăinarea ca neam. O asemenea varianta de viitor a ajuns sa fie invocată tot mai de-a dreptul în scrieri ale unor autori, e drept, nu prea „corect politici“ după dogmele unor gălăgioși publici ai clipei. Drept care, asemenea autori nu prea sunt luați în seamă de ceea ce Eminescu numea „prostitul popor“ și cu atât mai puțin de cârmuitorii și „elitele“ zilei. De regulă, asemenea autori sunt priviți fie cu superioritate obraznică, fie cu compătimire prefăcută. Sau, mult mai simplu, sunt de-a dreptul ignorați. Căci în acest fel, după mintea „corecților politici“, acest tip de discurs, tot mai distinct și mai structurat, despre calea deloc optimă pe care merge azi România în devenirea ei europeană și internațională, ar fi scutit de comentarii, n-ar merita a fi luat în seamă. De neluat în seamă? Adică, ar fi oare aiurea să vorbim despre dispariția „României eterne“ ca stat, a neamului românesc, statornic în această parte a Europei?
In istoria lor, statele sunt supuse unor mari incercări, iar unele dintre ele, care nu mai pot face față solicitărilor istoriei, dispar. Statul român a fost, si el, în pragul dispariției – și în timpul primului război mondial, și înainte de al doilea război mondial, iar Cominternul a plănuit să-l dezmembreze și în interbelic, și sub regimul comunist. După încheierea războiului rece – poate și din această cauză – Iugoslavia și Cehoslovacia, ca să nu mai vorbim și de Uniunea Sovietică, au dispărut ca state. Iar astăzi, state occidentale „așezate“, cum le zicea Dinicu Golescu, sunt amenințate cu fărâmițarea: Belgia, Marea Britanie, Spania, Italia… Dar România în care trăim astăzi?
Întrebare răscolitoare, poate patetică pentru unii, dar pe deplin îndreptățită, întrebare cu posibile răspunsuri și în cartea „România la asfințit“ a lui Claudiu Iordache. O carte mai explozivă decât un raport secret de maximă alertă, dar care, pentru că este eseu, e îngăduită potențialilor cititori. Numai că, fără a fi categorisita secretă, îi sunt totuși sortite slabă audiență, puțin ecou. Căci este o carte nedorită, stânjenitoare, inoportună pentru establishmentul vizibil sau din umbră al României de azi, dar și pentru state și forțe, aliați sau nu, de dinafara granițelor. Dar o carte care și-ar merita drept cititori pe toți aceia care „simt (încă) românește“.
Am mai scris-o: ani în șir, după 1990, m-am întrebat și am întrebat care ar fi, pentru diverșii guvernanți, interesul național al României și tot singur m-am lămurit: astăzi, interesul național suprem, vital, existențial al României – indiferent dacă politicienii recunosc sau nu – este supraviețuirea statului român. O spune, explicit, și Claudiu Iordache în această carte: „României nu-i va mai fi permisă doar schimbarea la față, ci numai schimbarea profundă! O singură politică pentru ea: supraviețuirea – un proces al muncilor grele. (…) Supraviețuirea, pentru România, e proiectul fundamantal“.
Ce înseamnă aceasta supraviețuire, cum o reușim, ca stat, ca națiune?. S-a răspândit, după 1989, credința că România va dăinui și tot românul va prospera prin simpla apartenență a țării la NATO și la UE. Sau că măcar va supraviețui, de bine-de rău – înlăuntrul acestor structuri. Dar cum, cu ce preț?
În NATO, încheind Tratate nedrepte cu vecini, „modernizându-ne“ armata cu tehnică militară învechită și costisitoare de la alții, livrând tineri în haina militară pentru a deveni eroi în Irak, Afganistan etc.“ Un furt de suveranitate exemplar, la marginea Europei!“, exclamă autorul cărții.
În UE, am făgăduit – și suntem împinși – să distrugem ori să „privatizăm“ (a se citi „înstrăinăm“) mai tot ce e patrimoniu, avuție națională. Suntem prelucrați de la Bruxellles să cedăm treptat, programatic, de bună voie, pe față, suveranitate în numele țelului comun european (care o fi el?). „Nu poți dezbrăca până la piele un popor în timp ce-l amăgești cu acadeaua numită Europa“ – scrie Claudiu Iordache.
Prețul supraviețuirii nu poate fi renunțarea la libertate – mai întâi ca stat (pentru că renunțarea la suveranitate înseamnă renunțarea la libertatea statului), apoi și ca indivizi. O asemenea cale, nefastă, nu e nicicum de urmat. „A renunța de bună voie la libertate ca soluție de supraviețuire – cancerul modern al popoarelor“ – avertizează Claudiu Iordache.
Imperativul supraviețuirii României, care nu este complex al „cetății asediate“, nici scenarită, este cerință impusă de starea actuală de fapt a țării.
În cartea sa, Claudiu Iordache nominalizează simptome și stabilește diagnostic pentru maladia care-l încearcă pe „marele bolnav“ România. Iată fragmente, în materie, din carte: „Revoluția, ’primăvara popoarelor’, s-a dovedit a fi, la români, vestitoarea unui declin… Un popor auxiliar într-o țară amanetată… Independența, libertatea, suveranitatea, esențe care se fosilizează pe zi ce trece… Bucată cu bucată sunt smulse cărămizile de la temelia statului român… E cazul unui stat strivit între ipocrizia Vestului și primitivismul Estului, altfel spus, al unei țări condamnate!… România își trăiește ultimele resturi de drepturi, ultimele resturi de libertăți, ultimele resturi de viață… În operația lichidării României suntem implicați cu toții!… Poate cea mai rușinoasă generație ce s-a perindat pe teritoriul României.“
Sunt nelalocul lor, mincinoase, exagerate, răutăcioase, asemenea temeri, constatări, afirmații? Dar nu le recunoaștem și le trăim ca realități de zi cu zi?
Dacă e adevărat că își au, și cărțile, soarta lor, atunci soarta hărăzită acestei cărți de unii care cred că pot hotărî așa ceva este de a fi cât mai puțin cu putință cunoscută, cât mai mult posibil ignorată. Numai că sunt cărți care nu pot fi retrimise în nenaștere, așa cum bomba atomică nu poate fi dezinventată.
Corneliu Vlad
