În fiecare an, pe 14 mai, privim cu recunoștință către toți cei care au suferit și pierit în închisorile comuniste pentru curajul de a se opune regimului represiv, către cei care și-au pierdut libertatea fizică, dar niciodată pe cea de gândire.
Ziua de 14 mai 1948 a marcat cel mai mare val de arestări politice din istoria României și, totodată, începutul unei perioade în care exprimarea liberă și căutarea adevărului au fost plătite cu cel mai înalt preț. Au urmat ani de persecuție, suferință, închisoare și chiar moarte pentru „crima” de a apăra valorile, idealurile și credința în valorile democratice.
Gulagul românesc a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, epurarea intelectualităţii anti-regim. Represiunea din perioada comunistă a reprezentat o lovitură profundă dată societății românești, cu efecte adânci, care se resimt din plin și astăzi.
Dacă acestor oameni li s-ar fi dat șansa să se întoarcă în timp și să aleagă din nou, probabil mulți dintre ei ar fi ales exact la fel. Ar fi ales să lupte în continuare pentru crezurile lor, pentru dreptate și adevăr, să lupte pentru clădirea societății democratice de astăzi, fără să apuce să se bucure de roadele sacrificiului lor și fără să intuiască că istoria îi va confirma ca adevărate repere pentru generațiile următoare.
Ei reprezintă modelele noastre și, chiar dacă nu au cerut niciodată nimic în schimb, le suntem datori. Le suntem datori să ni-i amintim, dar și să integrăm în viețile noastre lecțiile pe care ni le-au lăsat moștenire.
Anul acesta se împlinesc patru ani de când ziua de 14 mai a fost declarată „Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste″ prin legea 127/2017.
