Dacă tastezi în vreun motor de căutare CADA vei obține cadastru, cadă baie, cadă hidromasaj, dar în niciun caz n-o să apară Comitetul de Acțiune pentru Democratizarea Armatei. Și asta pentru că în anul de grație 2010 foarte puțini își mai amintesc de spaima pe care le-au tras-o cătanelor bolșevice din armata română câțiva ofițeri care pe 12 februarie 1990 înființau ceea ce pe scurt s-a numit CADA. Oamenii ăștia curajoși cereau în naivitatea lor ca din armată să fie eliminate cadrele care făcuseră sluj în fața lui Ceaușescu și îi executaseră orbește ordinele aberante, cele suspectate a fi pioni ai Moscovei, precum și cele care au tras sau au dat ordin să se tragă în populație în timpul Revoluției. Se mai cerea printre altele îndepărtarea din fruntea armatei a generalului (dovedit mai târziu spion al KGB) Nicolae Militaru și îndepărtarea din funcțiile de conducere a dinozaurilor comuniști purtători de trese și înlocuirea lor cu oameni tineri. Cererile lor erau un soi de punct 8 al Proclamației de la Timișoara în varianta MApN, cu diferența că Proclamația a fost lansată pe 12 martie și era un manifest care se adresa societății civile.
Pentru cei care nu știu, voi aminti situația în care se afla armata română în primăvara lui 1990. Cei care au trecut prin această vidanjă colectivă numită armata română își amintesc de truda permanentă a cadrelor de a te îndoctrina politic. Cântece de slavă pentru partid și Ceaușescu, defilări și lecții de economie politică doar, doar „soldatul românesc“ o ieși din haznaua respectivă mai iubitor de partid și de conducător. Toată această spălare a creierului era completată de munci la câmp, în construcții, la Casa Poporului, la canal etc făcute, desigur, pentru propășirea patriei și a poporului. Pe lângă aceste îndeletniciri, soldații erau slugile permanente ale cadrelor militare care îi luau pe la casele lor și îi puneau la diverse munci – la zugrăvit, la mutat mobilă, la săpat grădina, șamd. Apoi, soldatul, așa nespălat, rupt în dos la propriu, cu bocancii scâlciați, când voia un bilet de voie ca să iasă în oraș trebuia să sară cu o șpagă grasă la „toașu’ comandant“ sub forma unui clondir cu beuturică sau a câtorva pachete de țigări. Și uite așa trăia ofițerul român pe picior mare pe cârca soldatului-sclav. Tehnica militară era antică și răsuflată. Armele erau atât de decalibrate încât dacă ținteai la nord, glonțul se ducea la est, tancurile și taburile erau mai mult de decor, iar cel puțin un sfert dintre militarii încorporați erau inapți pentru serviciul militar, dar fuseseră trimiși în armată ca să suplinească absența celor cu pile, a celor pe care părinții i-au ținut acasă contra unor șpăgi frumoase date pe la centrele de încorporare.
Una peste alta, armata română avea în 1990 atât de puține unități pregătite cât de cât din punct de vedere militar încât dacă vecinul sovietic se încorda un pic și ne expedia o flatulație deveneam gubernie sovietică în 48 de ore, căci n-aveam cu ce ne opune. Asta era situația existentă în armată în februarie 1990, față de care membrii CADA solicitau public o reformă și înlocuirea cadrelor pătate, ceea ce evident a stârnit mânia multor militari de carieră care-și simțeau amenințate moșiile, adică unitățile din care furau ca-n codru și în care se purtau ca niște dictatori.
Fiind un copil nedorit al Revoluției, CADA a fost avortată din pântecul armatei după numai 4 luni. Pe 14 iunie 1990, Ion Iliescu, adversar declarat al oricăror reforme, cerea interzicerea CADA, care solicitase și ca armata să nu mai fie vreodată implicată în reprimarea unor acțiuni antiguvernamentale, iar o obscură entitate din MApN, Consiliul Militar Superior al Armatei, se conforma acestei cereri, deși CADA n-a avut niciodată personalitate juridică. La scurtă vreme, toți membrii declarați ai CADA erau înlăturați din armată sub diferite pretexte. Niciunul dintre ei n-a scăpat de răzbunarea lui Ion Iliescu și a Ilieștilor în uniformă din armata română. La 20 de ani de la înființarea CADA, merită să ne scoatem pălăria în fața acestor curajoși, naivi, idealiști, cum vreți să le spunem, care acum 20 de ani credeau că se poate mișca ceva. Din păcate, armata română, din cauza lui Iliescu cel Roșu și a găștii sale, a mai avut de așteptat încă vreo 15 ani ca s-o apuce pe lungul drum al reformelor.
