În seara de vineri, 4 martie 1977, la ora 21.22, România a fost zguduită de un puternic cutremur cu o magnitudine de 7,2 grade pe scara Richter, având epicentrul în Munții Vrancei. Era al doilea mare seism din secolul XX produs în România, după cel din 10 noiembrie 1940, care a avut o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter.
AGERPRES relatează pe larg, începând din 7 martie 1977, despre acţiunile de salvare de sub ruine a victimelor cutremurului. În toate punctele din Bucureşti unde s-au prăbuşit imobile au acţionat ostaşi, studenţi, echipe de specialişti, cascadori, cadre sanitare, dar şi simpli cetăţeni veniţi să ajute la operaţiunile de salvare. Mulţi dintre aceştia au lucrat fără întrerupere zi şi noapte la degajarea ruinelor. ”Alături de medici, în Capitală participă la salvarea vieţii răniţilor şi studenţii anilor V şi VI ai Facultăţii de medicină generală”, relata şi ziarul ”România liberă” din 7 martie 1977.
O altă ştire, din 10 martie 1977, rememorează activitatea din acele zile a personalului sanitar: ”Directori de spitale suprasolicitaţi, medici cu ochii înroşiţi de nesomn, abia ieşiţi din sala de operaţie, ori chemaţi grabnic pentru alte intervenţii, chirurgi lucrând, în primele ore ale catastrofei, la lumina lumânărilor sau a lămpilor petromax (…) În noaptea absurdă din 4-5 martie, ca şi în cele care au urmat, medicii au fost cu toţii la datorie. Mulţi dintre ei s-au prezentat la post după primele momente ce au urmat cataclismului. Ei au primit un ajutor substanţial din partea colegilor din provincie (…), precum şi din partea studenţilor Facultăţii de medicină, care au făcut perfuzii, au cărat brancarde (…)”. Imediat după seism şi în tot cursul perioadei de necesitate, numeroase persoane din Capitală şi din întreaga ţară s-au oferit să doneze sânge. ”Pentru a dispune mereu de sânge proaspăt s-a trecut la pogramarea eşalonată a recoltărilor. Acţiunea continuă zilnic în strânsă legătură cu nevoile spitalelor, cu capacitatea aparaturii de conservare şi cu durata de valabilitate a acestui preţios medicament biologic (….) ”, relata AGERPRES, la 14 martie 1977.
La 14 martie 1977, AGERPRES informa că ”numărul total al celor decedaţi până luni 14 martie, ora 18,00, este de 1.541, din care 1.391 în Capitală şi 150 în restul ţării. Numărul celor decedaţi în Capitală include şi 157 de persoane care au încetat din viaţă în spitale în urma rănilor şi afecţiunilor grave ce le-au fost pricinuite de seism, cu toate îngrijirile deosebite acordate de cadrele medicale pentru a le salva”. Numărul final al persoanelor decedate în urma seismului avea să ajungă, ulterior, la 1.578.
În 1977, Spitalul Floreasca era singura unitate medicală de urgenţă din Bucureşti, iar cadre medicale şi pacienţi îşi amintesc şi acum coşmarul de atunci, mulţimea de morţi şi valul de răniţi.
Îşi amintesc momentul în care au simţit cutremurul – părea că tavanul stă să cadă peste ei şi au auzit “geamătul clădirilor”. Apoi întuneric, scări pline de moloz, resturi de cărămizi, sute de morţi întinşi pe jos … scene de front.
Medicul Fălticeni Popescu era de gardă la Spitalul de Urgenţă Floreasca în seara de 4 martie 1977 şi chiar şi îşi aminteşte pas cu pas acea gardă. “A fost un coşmar pe care nu aş vrea să-l mai trăiesc sau să-l mai trăiască cineva vreodată. La Urgenţe erau cinci medici de gardă şi două săli în care se opera: un ulcer perforat la un tânăr şi o hernie omblicala la o femeie. Eu eram în sala în care pregăteam femeia şi, când am introdus acul în coloană pentru anestezie, a început să se zguduie clădirea. Am realizat imediat că e cutremur. Lumina s-a stins, au început să se spargă geamuri, s-a auzit un vuiet îngrozitor şi se simţea un praf puternic de cărămidă roşie. Am ajuns sub tocul uşii, unde erau şi ceilalţi doi medici cu care operăm. Era o tensiune extraordinară, clădirea se mişcă şi zgomotul era infernal”, a povestit pentru PROTV medicul stabilit în Statele Unite.
Fălticeni Popescu spune că, atunci când s-a terminat cutremurul, a încercat să se întoarcă pe întuneric la pacienta abandonată pe masa de operaţie, lucru imposibil deoarece în podea se făcuse o gaură prin care credea că vede ceva de la etajul inferior. “Nu ştiam ce văd prin gaura aceea, dar de fapt vedeam bucătăria care era cu trei etaje mai jos”, a declarat medicul, precizând că adevăratul coşmar a început abia după ce a părăsit sala de operaţie.
Potrivit acestuia, oamenii s-au năpustit de spaimă pe scări. “Erau oameni bolnavi, unii erau operaţi şi se dădeau de-a dură pe scări. Plăcile de marmură cădeau peste bolnavi. Târâş s-a ajuns până la parter. Am ajuns în faţa spitalului şi se auzeau sirenele ambulantelor care aduceau pacienţi. în aproximativ cinci minute, intersecţia Calea Floreasca cu ştefan cel Mare era complet blocată. Era un infern! Cei sănătoşi cărau pe braţe răniţii. Era un val de braţe pe care se purtau corpuri umane. Răniţii ţipau şi plângeau şi erau depuşi în faţa spitalului. Curtea se umpluse de bolnavii din spital care ieşiseră cu pături în cap”, a mai povestit doctorul Popescu. “Când mai vin la Bucureşti, văd clădiri cu buline roşii şi găsesc că este criminal să se permită locuirea acolo. Şi într-un cort, pe stradă, ar fi mai sigur dacă ar veni un alt cutremur”, a spus medicul.
În 1977, profesorul dr. Andrei Firică era directorul Spitalului Floreasca, singurul spital de urgenţă din Bucureşti la acea vreme. Într-o declaraţie acordată News.ro a relatat ce a trăit în timpul cutermurului, dar şi momentul în care a început să vină valul de victime.
“Răniţi căraţi în spinare de cei care ieşiseră teferi, ploaie de taxiuri cu răniţi, de maşini particulare, de salvări. Spitalul s-a umplut de tineret, studenţii pe care îi aveam atunci în stagiu, medici secundari. Nu s-a făcut niciun apel. Au venit pentru că ştiau că locul lor este la spital în astfel de momente. A fost mare nevoie de fiecare dintre ei. Era nevoie de oameni care să care brancarde, să ducă pacienţii, să le acorde un prim ajutor”, povestea profesorul Andrei Firică.
În mai puţin de un minut au pierit aproape 1.600 de oameni, dintre care 1.424 doar în Bucureşti.
“Macabru a fost numărul mare de morţi care nu au mai încăput în morgă şi i-am înşirat pe jos de la poarta spitalului până către morgă. Toată lumea vorbeşte despre acea zonă”, mai spunea profesorul Firică.
La avalanşa de răniţi, s-a făcut un triaj riguros – unii au fost duşi direct în sala de operaţii sau în salonae, alţii au fost lăsaţi în aşteptare. Medicii au stat atunci şi peste 12 ore în sala de operaţii, unde se lucra pe bandă rulantă.
“Ca să putem face faţă la avalanşa aceea de răniţi, fiind singurul spital de urgenţă, a fost nevoie să facem un triaj riguros al răniţilor. Pe unii răniţi, care ar fi putut aştepta o oră sau două, i-am dus în două amfiteatre. Erau bolnavii în aşteptare. Alţii au fost duşi direct în sala de operaţie, alţii în saloane, în funcţie de gravitate. Medicii, la rândul lor, s-au organizat. Chirurgii s-au mobilizat rapid, deşi nu era un număr atât de mare cât să facă faţă nevoilor. Ştiu că am intrat în sală la ora 23.00 şi am ieşit abia a doua zi la ora 12.00. Nu făceam altceva decât scoteam mănuşile folosite, puneam altele şi operam un alt bolnav. Lucram pe bandă. Toţi angajaţii din spital erau instruiţi să facă faţă unor situaţii critice, de la brancardier, la medic. Pentru un brancardier este foarte importantă viteza cu care se mişcă, viteza cu care reacţionează, mobilitatea, să ştie unde să ducă bolnavul”, mai afirma medicul.
Triajul a continuat şi, pe măsură ce au venit tot mai mulţi răniţi, cei care nu erau urgenţe erau trimişi la alte spitale, cum ar fi “Grigore Alexandrescu”, Colţea, Colentina.
“Ne-am rezervat spitalul doar pentru cazurile foarte grave, care mergeau în sală, în Terapie Intensivă. Noi eram antrenaţi în medicina de urgenţă. Ştiam exact unde să trimitem bolnavii, foarte mulţi au ajuns direct pe masa de operaţie”, îşi aminteşte medicul.
În timpul cutremurului, s-a stins lumina în spital, iar oamenii “fugeau ca potârnichile” să găsească un loc sigur.
“Am avut o perioadă în care s-a stins lumina în spital. Sigur că a intrat în funcţiune grupul electrogen care era folosit numai pentru sălile de operaţie. Îmi amintesc şi azi de gestul cu adevărat eroic al unei asistente. Eram în sală cu pacientul intubat. A început cutremurul. Noi toţi ne-am speriat, am fugit ca potârnichile sub grinda uşii aflată la câţiva paşi în spatele mesei. Pentru câteva clipe, credeam că va cădea tavanul peste noi, atât de tare «gemea clădirea». Singura lucidă, o asistentă de la Terapie Intensivă, şi-a dat seama că bolnavul era intubat şi dacă pleacă şi ea acesta se va asfixia. Ea a stat şi i-a suflat în gură timp de câteva minute, până ne-am recules noi şi am revenit. Niciodată nu am putut să uit gestul ei. Până atunci, pentru mine era o asistentă ca oricare alta. Dar nu aş fi putut descoperi un astfel de eroism dacă nu aş fi fost lângă ea în seara aceea. Sigur nu a fost un gest singular. În momente dramatice românii ştiu să se mobilizeze”, îşi aminteşte profesorul Firică.
