Dorindu-se probabil cu tot dinadinsul să se scoată în evidenţă cum îi sufocă statul pe români, şi nu doar prin fixarea unor impozite şi taxe ridicate, ci şi prin diverse şiretlicuri în modalităţile de calcul, s-au găsit unii care să dea interpretări stranii unor cifre. În aceste interpretări, statul a ajuns marele câştigător din aprecierea leului! Şi asta pentru că la o categorie de impozite – respectiv accizele, a căror aplicare trebuie armonizată cu UE pe bază de baremuri în euro – calculul se face potrivit Codului Fiscal, luând în considerare cursul leu-euro din prima zi lucrătoare a lunii octombrie anul precedent, aprecierea leului intervenită între timp aducând încasări suplimentare la buget în echivalent euro. Cei ce au forţat astfel interpretările au calculat că statul român încasează cel puţin 8 milioane euro lunar în plus pe seama cetăţenilor.
Personal, de o mai mare aiureală decât asta n-am auzit! Păi, dacă Fiscul român ar avea de făcut plăţi în euro, atunci socoteala cu pricina ar avea şi ea o semnificaţie, în sensul că, pe seama cetăţeanului, statul ar face încasări în echivalent euro mai mari, cu care şi-ar uşura plăţile în euro. Fiscul român, până una, alta, încasează în lei şi face plăţi tot în lei. Stabilite în lei, aceste încasări şi plăţi sunt -indiferente- la evoluţiile de curs, semnificaţia lor în euro reprezentând o altă problemă! Iar, în cazul accizelor, care pornesc de la baremul în euro, aprecierea leului nu poate aduce decât scăderi, şi nu creşteri, ale încasărilor în lei, care prezintă interes de fapt pentru statul român.
Dar nu aceasta este problema! Chiar şi pentru bugetul României, care nu excelează în dimensiuni, 8 milioane euro (echivalent) chiar şi lunar reprezintă o bagatelă. Nu cu asemenea sume se îmbogăţeşte statul pe seama cetăţenilor şi nu cu asemenea sume îl sugrumă Fiscul pe contribuabilul român. Problema de esenţă este că astfel de interpretări asupra consecinţelor aprecierii leului aşază lucrurile cu fundul în sus în această materie.
Dincolo de faptul că socoteala este cam falsă, având în vedere că bugetul operează în lei atât la capitolul încasări, cât şi la capitolul de plăţi, se lasă impresia că statul ar fi un câştigător de pe urma aprecierii leului, când, în realitate, este tocmai invers. Statul, pe fond, este un mare pierzător, nemaivorbind de câte pagube grave produce această apreciere ţării. Şi nu pentru că o apreciere a monedei naţionale ar avea în sine asemenea efecte, ci pentru că actuala apreciere a leului este strict artificială. O monedă naţională mai bună decât economia naţională nu este decât o aiureală care se răzbună la un moment dat. Situaţia economiei reale din România nu justifică actuala apreciere a leului: consumul este mai mare decât producţia, cheltuielile sunt mai mari decât încasările, importurile sunt mai mari decât exporturile. O asemenea situaţie ar cere o depreciere, şi nu o apreciere, a monedei. Cursul leului este însă împins în sus de intrări de capital din străinătate, dintre care doar o parte promovează producţia, restul pur şi simplu creează o cerere falsă de lei. În mod dramatic, aprecierea leului, care nu are acoperire în creşteri reale de productivitate a muncii în economie, ajută la o dezinflaţie artificială, sprijină nemeritat importatorii, stimulează fără baze consumul şi descurajează exporturile şi producţia. Dezechilibrele profunde şi grave din economie sunt adâncite, totul materializându-se într-un deficit extern care ameninţă să explodeze. Şi cu cât acesta devine mai mare, cu atât explozia inevitabilă va fi mai puternică. Şi când totul va exploda, distorsiunile acumulate în deficitul extern se vor întoarce, prin cursul monedei şi preţuri, în economia internă şi în nivelul de trai al oamenilor! Sunt tensiuni în deficitul extern de peste 10 miliarde euro anual şi vor fi pagube de peste 10 miliarde euro când aceste tensiuni nu vor mai putea fi ţinute în frâu! Prin comparaţie, câştigurile -statului- de pe urma aprecierii leului constituie o jalnică ironie!
