Romtelecom a schimbat din nou echipa managerială. Din nou, pentru că a făcut-o tot mai des în ultimul timp, în mod evident într-o încercare aproape disperată de a face faţă exigenţelor mereu mai dure ale pieţei. A fost uşor în urmă cu aproape un deceniu, când firma grecească a preluat Romtelecom de la statul român. Era uşor pe atunci pentru că nu treabuia decât să tai cupoane, culegând renta monopolului ce aparţinuse statului român şi pe care acesta, într-un mod incredibil, l-a cedat cu atâta uşurinţă. Monopolul era monopol pe telefonia fixă şi aceasta din urmă domina autoritar telecomunicaţiile. Acum a devenit gâtuitor şi mereu, mereu mai greu. Nu numai că Romtelecom a pierdut monopolul pe telefonia fixă, dar aceasta pierde teren pe fiecare zi ce trece în faţa telefoniei mobile. Acum, pentru Romtelecom problema este să nu mai piardă clienţi în ritmul în care i-a pierdut în ultimii ani. Doar pachete integrate cu alte servicii IT te mai pot salva în faţa concurenţei necruţătoare.
Dacă ar mai exista vreun naiv care să sufere că banii publici româneşti au ajuns nemeritat şi pe preţuri de batjocură în mâini străine, atunci acel naiv ar putea eventual considera că viaţa şi piaţa au cam răzbunat statul român. Căci, din păcate, la vremea respectivă, externalizarea de către statul român a Romtelecom a reprezentat dezmăţ şi debusolare chiar din punctul de vedere a ceea ce s-a pretins a fi: privatizare.
În primul rând că n-a fost vorba de o privatizare, întrucât a avut loc de fapt un transfer de monopol de la statul român la un alt stat, în cazul în speţă statul grec, proprietarul firmei OTE ce a preluat Romtelecom. Să recunoaştem că n-a putut fi vorba de ceva uşor de înghiţit pe orice parte s-ar fi preluat îmbucătura cu -privatizarea- Romtelecom! Refrenele cântate în numele privatizării – anume că sectorul privat se dovedeşte un manager mai performant – era lipsit completamente de obiect în cazul cu pricina. Pentru toată lumea era clar că statul român, într-un acces de cretinism, ceda unui stat străin rentele obţinute de pe urma unui monopol, şi nu profiturile potenţiale de pe urma unui management mai performant.
Măcar şi prin confuzia creată, externalizarea Romtelecom a compromis ideea în sine de privatizare, încă de la început. Singura consolare ulterioară a fost aceea că prin Romtelecom nu s-a făcut altceva decât primul pas, urmând alte şi alte cazuri la fel de notabile şi nefericite de transfer din proprietatea statului român în proprietatea altor state.
În al doilea rând, externalizarea Romtelecom a prefaţat – în toate coordonatele sale – jaful de avut şi ban public pe care avea să-l aducă aşa-numitul proces de privatizare în economia naţională. Este vorba de efectuarea de tranzacţii prin subevaluarea crasă a activului public scos la vânzare şi obţinerea în schimb din partea cumpărătorului de foloase necuvenite tocmai în contul acestei subevaluări. Început în forţă cu externalizarea Romtelecom, trocul -subevaluare contra şpagă- a devenit regula în ceea ce s-a numit privatizare în România, regulă cu atât mai scrupulos respectată şi chiar masiv îngroşată, când tranzacţiile au fost încheiate cu capitalul străin. Cu această ocazie, nu numai subevaluările au fost mai pronunţate, dar şi şpăgile au fost mai mari. Externalizarea Romtelecom a avut o contribuţie primordială, atât ca pondere în sine, cât şi ca tranzacţie cronologică de început, la discreditarea în ochii populaţiei a procesului numit atât de adesea incorect privatizare!
Este doar un fel de a spune însă că gâtuitoarele constrângeri ale pieţei au răzbunat statul român, ca mare perdant al externalizării acum aproape un deceniu a monopolului său de atunci asupra telefoniei fixe. Într-un fel de a spune, pentru că nimic nu s-a făcut împotriva românilor care au batjocorit atunci statul român şi avutul său. Întrucât, în mod evident, nu statul român şi-a externalizat atunci către alt stat monopolul pe care îl deţinea şi nu statul român a făcut aceasta aproape pe gratis, ci nişte persoane, pe care însă nu le-a deranjat nimeni de atunci cu nimic.
