Dacă pe undeva, prin cine știe ce plan transcendent, o exista și un infern al automobiliștilor acela ar semăna, negreșit, cu bulevardele și șoselele noastre, meleaguri de groază unde haosul și aglomerația sufocate de fumul toxic al eșapamentelor sunt populate cu șoferi agitați, aproape de limita nebuniei. O faună ciudată compusă din puști plini de fițe, adeseori îndobitociți de droguri, bețivani ordinari care urcă la volan cu venele îmbibate de alcool. Toți urlând înjurături care mai de care mai spurcate, iar atunci când li se termină vorbele neezitând să scoată vreo armă de foc, ori măcar să sară la bătaie. O lume violentă și grobiană, imagine fidelă a societăți de azi, pe cît de nevrotică pe atât de lipsită de eleganță.
Acum, cînd nimeni nu mai are timp să-și controleze reacțiile, foarte puțini dintre istericii noștri șoferi mai știu că pe vremea cînd Bucureștiul era „Micul Paris”, automobiliștii constituiau o elită, castă compusă din oameni de foarte bună calitate, gentlmani veritabili cu nimic mai prejos decît cei din „lumea civilizată” a vestului european. Gentlemani organizați într-un club aproape la fel de exclusivist și greu accesibil ca și clasicele cluburi englezești. Inițial, acesta s-a numit „Automobil Clubul Român”, înființat pe 5 aprilie 1904, de către celebrul pionier al aviației românești George Valentin Bibescu, „os domnesc” din stirpea lui Vodă Gheorghe Bibescu. Într-o perioadă de pionierat, ACR a dus România în Europa acelor vremuri, partener de rang egal și fără nici un fel de complexe. La doar câteva luni de la inființere, ACR a primit statutul de cofondator al „AIACAR- „Association Internationale des Automobile Clubs Reconus” din care ulterior aveau să se formeze FIA- „Federarion Internationale de l’Automobile” și AIT- „Association Internationale de Tourisme” care și azi au o mare putere de decizie în domeniu. Ceva mai târziu, în 1914, clubul își adaugă la titlu și termenul „Regal”, în semn de omagiu adus Regelui Ferdinand și Reginei Maria, numindu-se „Automobil Club Regal Român” – ACRR. De atunci și pînă în ziua de azi, clubul a parcurs o istorie deosebit de complexă: s-a extins, a căpătat un renume internațional datorită membrilor de elită pe care i-a avut. Apoi, în 1947, odată cu venirea la putere, regimului comunist l-a matamorfozat după cum a crezut de cuviință. Abia după 1990, vechiul club s-a reînființat și, de atunci și pînă acum se zbate să-și recîștige vechea glorie. Actualul președinte al renăscutului ACRR este acum dl. Dan C.Basiliade, fiul unuia dintre întemeietorii primului Automobil Club Regal Român. La cei 82 de ani ai săi, pe care-i poartă cu o seninătate cu adevărat bioerească dl. Basilide este o veritabilă enciclopedie a acelor vremuri de glorie. Bun narator și om de societate până în vîrful unghiilor, discuția cu domnia sa se leagă rapid, cu povești șarmante despre personaje celebre din vechiul București. Deosebit de entuziast în privința automobilismului, ne-a relatat că în perioada interbelică admiterea în ACRR nu era la îndemâna oricui. ”ACRR era un club exclusivist, unde intrai doar dacă erai admis și nu pentru că așa voiai tu. Din ACRR au făcut parte capetele încoronate ale României, mari oameni de cultură și oameni politici. Dar și industriași școliți în centrele universitatare celebre ale vremii. Asta pentru că, la începuturi, automobilismul a fost cu adevărat o îndeletnicire de seniori. Acum, când am ajuns să ne deplasăm atît de rapid, lumea este parcă mai mică ăi mai neîncăpătoare. Pe atunci un raid automobilistic internațional era un adevărat tur de forță, performanță care te făcea celebru în lumea bună”. Astfel George Valentin Bibescu și soția sa, nu mai puțin celebra Martha Bibescu au luat parte la un raid automobilistic spectaculos care, prin cei peste 3000 de kilometri parcurși, a fost o expediție aventuroasă care s-a încheiat la Ispahan, fosta capitală a Persiei. Dl. Bazilide relatează: „La raid au participat trei automobile care, plecate din Galați la începutul lunii aprilie 1905, au ajuns la destinație în luna iunie. Printre participanți, alături de soții Valentin și Martha Bibescu s-au numărat Leon Leonida, cuplul Mihail si Maria Pherekyde precum și scriitorul francez Claude Anet. Ulterior aventura a fost descrisă de către Martha Bibescu în două volume premiate de Academia Franceză. Era pe vremea când în care in Franța se desfășura a 5-a ediție a faimoasei Cupe Gordon Bennett, inițiată de directorul cotidianului New York Herald și oferită Automobil Clubului Franței, pentru dezvoltarea progresului automobilistic și organizarea de competiții în țările membre ale AIACR, așadar și în România”. În 1909 Automobil Clubul Român este recunoscut ca "persoană morală" printr-un decret semnat de Carol I și contrasemnat de Ion I.C. Brătianu, ministru de Interne, și de Toma Stelian, ministrul Justiției. Acesta din urmă, un celebru colecționar de artă, a donat statului roman atât colecția cât și superba sa resedință. Reședință care, după cum știe dl. Basilide, a fost preluată, după 1989, ca sediu central al PSD.
În acea perioadă, favorabilă sportului elitist, un grup de membri marcanți ai ACRR au înființat Cercul de Sporturi Băneasa, numit și Country Club. Întins pe câteva hectare, era primul de acest gen din sud-estul Europei, dotat fiind cu teren de golf, piscine și terenuri de tenis. Comuniștii l-au preschimbat în "Clubul diplomaților". ?ê?£i așa a rămas până în ziua de azi.
Petru Groza – un gentleman renegat
În 1917, Marelele Stat Major a înființat Corpul de Voluntari Automobiliști, format din membrii Automobil Clubului Regal Român.Iar Regina Maria, membră de onoare a ACRR, a organizat și dotat, din resurse proprii, în palatul regal, un spital pentru militarii răniți pe front. Apoi, în 1921, sub patronajul ACRR, s-au înființat Automobil Cluburile Regionale cu sediile în Cluj, Oradea, Sibiu și Brașov și Iași. La Cluj, Octavian Goga a fost coleg cu Petru Groza care era, pe atunci, un avocat de succes, burghez cu un „pedigree” pretențios. Iar din filiala Iași au făcut parte Mihail Sadoveanu și Demostene Botez. Urmează alți ani de glorie în care echipajele ACRR s-au făcut remarcate în competițiile internaționale. În 1939 ACRR s-a mutat în str. ?ê?£tirbey Vodă nr. 24, un sediu luxos, pe măsura faimei sale. Imobilul a fost cumpărat din cotizațiile membrilor plus un credit achitat integral până în 1944. Epoca de glorie a ACRR s-a încheiat brusc în 1947. Atunci, Securitatea a venit în sediul central din ?ê?£tirbey Vodă și, fără vreun document justificativ, a ordonat părăsirea clădirii. Abia mult mai târziu, s-a aflat că „temeiul legal” al acelei acțiuni a fost un ordin publicat în Jurnalul Consiliului de Miniștri nr.313/15 august 1947, semnat printre alții și de Petru Groza care, oportunist din fire, uitase că s-a numărat printre membrii de onoare ai ACRR- ului pe care tocmai îl desființa. În locul gloriosului club de elită, comuniștii și-au înființat propriul ACR, care a funcționat, sub acest nume și după 1989. Dar acesta a fost departe de vechea glorie interbelică. La un moment dat acest ACR a înființat chiar și un partid pe care l-a numit Partidul Automobiliștilor. O ciudățenie politică cu nimic deosebită de alte bazaconii asemănătoare, numite pompos, ba Partidul Liber-schimbist, ba Partidul Pensionarilor sau Dumnezeu mai știe cum, încropiri politice care, pâna la urma s-au topit în PDSR-ul lui Ion Iliescu. În schimb, adevăratul ACCR, cel condus de către Dan C.Basilide, se zbate să-și obțină, în justiție cele două sedii confiscate cândva din ordinul renegatului dr. Petru Groza.Din păcate, deocamdată fără succes.
Vasile Surcel
